† LAURENŢIU

DIN MILA LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL SIBIULUI ŞI MITROPOLIT AL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi arhiereşti binecuvântări!

 Iubiţi credincioşi,

După rânduiala Bisericii, arhiereii adresează poporului un cuvânt pastoral cu ocazia marilor praznice împărăteşti şi a sărbătorilor importante din cursul anului bisericesc. Duminica ce uneşte Înălţarea şi Rusaliile are o semnificaţie deosebită pentru Sfânta noastră Biserică. Ea este dedicată Părinţilor ce au participat la primul Sinod Ecumenic, cel de la Niceea, de la care am primit şi păstrăm neschimbată până astăzi formula mărturisirii mântuitoare a drep­tei credinţe sau Crezul, cum îl numim de obicei.
Crezul, pe care îl ştim cu toţii – căci îl rostim prima dată (sau este rostit de naşi în numele nostru) la Taina Sfântului Botez, iar apoi la fiecare Sfântă Liturghie –, expune pe scurt conţinutul credinţei noastre: Credem şi mărturisim pe Unul Dumnezeu, cunoscut şi preaslăvit în Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Credem şi mărturisim că Fiul, Dumnezeu adevărat, S-a pogorât din ceruri şi S‑a făcut om adevărat, prin conceperea şi naşterea din Preacurata Sa Maică, Pururea Fecioara Maria. Credem şi mărturisim că a pătimit şi S-a răstignit, că a murit şi a fost îngropat, evenimente mântuitoare pentru a căror prăznuire anuală ne-am pregătit de-a lungul Postului Mare şi de a căror încununare cu Învierea Sa cea de a treia zi, ne‑am bucurat, iată, timp de patruzeci de zile, până la Praznicul de acum al Înălţării.
„Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui”, mărturisim în Crez, până ce va veni din nou, să judece viii şi morţii. Aşadar, acolo, de-a dreapta Tatălui Său şi a Tatălui nostru, se află acum Mântuitorul Iisus Hristos şi într-acolo chemăm noi, preoţii, când rostim „Sus să avem inimile!” – adică toată atenţia şi gândurile, toate dorinţele şi speranţele –, iar Dumneavoastră, poporul, răspundeţi „(Le) avem (înălţate) către Domnul!” De ce se cuvine să fie aşa? Pentru a-L primi cu vrednicie pe Împăratul tuturor, pe Cel nevăzut, înconjurat de oştirile cereşti, şi pentru a ne umple de Duhul Său cel Sfânt, Domnul şi Făcătorul de viaţă, pe care L-a trimis ucenicilor Săi la Cincizecime şi pe Care ni-L înnoieşte nouă mereu, în fiecare an la Rusalii şi apoi duminică de duminică, sărbătoare după sărbătoare, la fiecare Sf. Liturghie.

Iubiţi credincioşi,

Mare şi nespus este harul Domnului Iisus Hristos, căci El a ridicat firea noastră omenească la cer, la dragostea lui Dumnezeu-Tatăl, pentru a ne pogorî nouă slava Duhului.
După ce Mântuitorul ne-a arătat existenţa pământească a lui Dumnezeu prin învăţătura şi minunile pe care le serbăm pe parcursul anului bisericesc, El ne arată acum şi existenţa cerească a omului. După ce L-am văzut pe Dumnezeu în om, El ni-l arată acum pe om în Dum­ne­zeu. Nu pentru Sine face aceasta, ci pentru noi şi pentru a noastră mântuire, pentru ca să fie de acum înainte şi pentru noi „precum în cer, aşa şi pe pământ”, pentru ca şi noi să trăim de acum viaţă cerească, viaţă nouă, renăscută de sus, din apă şi din Duh, prin Botez şi Euharistie, prin pocăinţă şi paza sfintelor Sale porunci.
A trăi această viaţă nouă în Hristos înseamnă a renunţa la patimile egoiste, omorându-ne, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „mădularele... cele pământeşti: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este închinare la idoli…”, lepădând mânia, defăimarea, cuvintele de ruşine, „pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării …” (Col. 3, 5-8).

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Ştim înălţimea şi exigenţele vieţii celei noi la care suntem chemaţi, însă neştiinţa, uitarea şi nepăsarea ne împiedică să punem în lucrare poruncile dumnezeieşti. Aceasta este şi cauza pentru care mereu primim semne că prin modul nostru de viaţă mâniem bunătatea lui Dumnezeu. Ce altceva sunt încercările de tot felul, bolile, epidemiile, inundaţiile atât de dese? Prin păcate noi întoarcem purtarea de grijă a Stăpânului vieţii noastre în mustrare, pentru că nu păzim libertatea pe care ne-a dăruit-o şi ne facem iarăşi, de bună voie, robi ai păcatelor. Şi chiar mai rău, suntem nepăsători faţă de păcatele care ne înconjoară şi, de multe ori, încurajăm şi pe alţii să le facă, înmulţind astfel răul în lumea aceasta.
A rânduit Dumnezeu ca anul acesta Înălţarea să coincidă cu 1 iunie, ziua dedicată copiilor. Ei sunt nădejdea şi viitorul neamului nostru. Cu durere mare în suflet însă vedem în zilele noastre cât de mult înmulţirea păcatului în societatea noastră atentează la curăţenia sufletească a copiilor şi tinerilor noştri. Ce alt păcat a mai osândit Mântuitorul cu asemenea cuvinte: „Cine va sminti pe unul din aceştia mici care cred în Mine mai bine i‑ar fi lui dacă şi-ar lega de gât o piatră de moară şi să fie aruncat în mare” (Mc. 9, 24)?! Oare nu sunt vizaţi aici şi cei care îi depărtează pe copii şi tineri de Dumnezeu, stricându-le mintea şi inima, mai ales cu imaginile desfrâului, adulterului şi pornografiei expuse pretutindeni, la televizor şi în vitrine, în vorbe şi îmbrăcăminte? Altădată, oamenii trăiau mai modest, în condiţii mai puţin igienice, dar se ruşinau de păcate. Astăzi, avem canalizare subterană, dar murdăriile sufleteşti le deversăm prin zeci de canale TV, în public şi în case. Avem igienă, dar unde este ruşinea?
Şi, ca şi când emisiunile televizate, jocurile pe calculator, imaginile din presă sau de pe internet n‑ar fi destule, mai nou sunt promovate în şcolile noastre programe de aşa zisă educaţie, care se ocupă foarte serios de igiena vieţii intime, dar n-au nimic de spus despre căsătoria binecuvântată de Dum­ne­zeu, despre păstrarea fecioriei până la căsătorie şi a fidelităţii conjugale. Mai mult, elevii află din ele că perversiunile sunt normale, iar homo­sexu­a­litatea e demnă de respect.

Iubiţi credincioşi,

Cât de multe eforturi şi jertfe se fac pentru a preveni şi a combate focarele de infecţie ale epidemiilor. Dar ce facem cu fumatul, consumul de droguri şi desfrâul care se răspândesc printre copiii noştri? Ducem război cu viruşii, dar acceptăm resemnaţi, ba chiar încurajăm, păcatele de moarte.
E timpul să ne trezim din acest somn al conştiinţei, să înţelegem mustrarea lui Dumnezeu, să ne îndreptăm viaţa, să fugim de păcate, să ne păzim mintea curată şi să cerem îndurarea lui Dumnezeu prin post, rugăciune şi milostenie.

Iubiţi credincioşi,

O dată cu Înălţarea Domnului, am serbat şi Ziua eroilor. Altădată, adulţii şi tinerii îşi dădeau viaţa pentru apărarea ţării şi a credinţei, pentru viitorul liber şi curat al copiilor lor. Astăzi, prin mila lui Dumnezeu, nu ne mai ameninţă aceleaşi războaie sângeroase, nu se mai cer aceleaşi jertfe. Se cere însă tot mai mult un alt eroism, cel al bunei-cuviinţe, al castităţii şi al fidelităţii, eroismul curajului de a ne păstra credinţa primită de la Mântuitorul, prin Apostoli şi prin Sinoadele Ecumenice, şi de a trăi după învăţăturile ei. Să ne măsurăm viaţa după aceste cuvinte ale Sf. Apostol Petru:
„Hristos a suferit o dată moartea pentru păcatele noastre, El cel drept pentru cei nedrepţi, ca să ne aducă pe noi la Dumnezeu… Aşadar, fiindcă Hristos a pătimit cu trupul, înarmaţi-vă şi voi cu gândul acesta: că cine a suferit cu trupul, a isprăvit cu păcatul, ca să nu mai trăiască timpul ce mai are de trăit în trup după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.” (I Ptr. 3, 18 – 4, 2)
Cât de mare este taina credinţei noastre! Dumnezeu a coborât pe pământ, ca să ne ridice pe noi la ceruri, ca să ne unească cu Treimea, să ne umple de Duhul Sfânt, să ne dea şi nouă viaţa Lui, dacă voim. Să nu ne arătăm indiferenţi, nici nerecunoscători faţă de acest dar dumnezeiesc, ci să îl primim cu frică, cu credinţă şi cu dragoste şi să îl punem în lucrare, căutând şi aflând astfel „cele de sus, unde se află Hristos, şezând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Col. 3, 1), Căruia fie slava, cinstea şi închinarea, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin!

Al Vostru arhipăstor şi rugător fierbinte către Dumnezeu,

† Dr. Laurenţiu Streza

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului