Biserica şi Unirea Principatelor Biserica şi Unirea Principatelor

713

Cu ocazia împlinirii a 158 ani de la Unirea Principatelor Române, la Palatul Patriarhiei a avut loc o sesiune de comunicări științifice, organizată de Patriarhia Română şi Academia Română. La această sesiune, pr. acad. prof. dr. Mircea Păcurariu a susţinut o comunicare cu tema „Biserica şi Unirea Principatelor”, ce este redată mai jos.

În decursul istoriei noastre, n-a existat o unitate „politică-teritorială” a Românilor, ci doar una de limbă, de credință și de cultură, dar care a constituit un factor puternic în pregătirea unirii din 1859 și apoi a celei din 1918. Această „unitate spirituală” s-a manifestat mai cu seamă printr-un schimb neîncetat de țărani, ciobani, negustori, preoți și călugări, copiști de manuscrise, tipografi, zugravi de biserici, care circulau mereu prin trecătorile Carpaților dintr-o țară în alta, ducând cu ei același grai, aceeași credință și același suflet românesc. Țărani și ciobani transilvăneni au întemeiat sate noi, cu bisericile lor, la sud sau la răsărit de Carpați, până în Dobrogea; credincioși din Transilvania au întemeiat noi așezări monahale, mai ales în Țara Românească. La rândul lor, mai mulți domni munteni sau moldoveni au ctitorit biserici și mănăstiri în Transilvania, cum au fost catedrala și reședința mitropolitană din Alba Iulia, ctitorite de Mihai Viteazul, domnul unirii, biserica din Turnu Roșu-Sibiu, a lui Matei Basarab, bisericile din Făgăraș și Ocna Sibiului și mănăstirea de la Sâmbăta de Sus ale lui Constantin Brâncoveanu, bisericile din Vad și Feleac, ctitorite de domnii moldoveni. Iar călugării și călugărițele din Transilvania au întemeiat noi așezări monahale dincolo de Carpați, sau au fost în mănăstirile din Predeal, Cheia, Suzana, Stănișoara sau Cocoș din Dobrogea. Unii ierarhi munteni sau moldoveni s-au ridicat întru apărarea Ortodoxiei în Transilvania în fața prozelitismului altor culte. Între ei pomenim doar pe mitropolitul Varlaam al Moldovei, cel care a convocat un sinod al ierarhilor din ambele țări extracarpatice, la Suceava sau la Iași și care a aprobat apoi cunoscuta lucrare „Răspuns împotriva Catehismului calvinesc”, tipărit la Târ­goviște; în prefață mitropolitul se adresa „creștinilor din Ardeal și cu noi de un neam”.

Cartea bisericească și cărturarii români

Un factor deosebit de important care a contribuit la formarea conștiinței de unitate românească și ortodoxă l-a constituit cartea bisericească, difuzată în toate teritoriile locuite de români. De pildă, Cazania lui Varlaam din 1643 a ajuns în peste 400 de exemplare în Ardeal, după cum se va întâmpla și cu reeditarea ei de la Alba Iulia din 1699 („Chiriacodromionul”), tipărită cu sprijinul lui Constantin Brâncoveanu și al lui Antim Ivireanul și care se va reedita apoi mereu la București și Râmnic. Prefețele vechilor cărți bisericești au avut același rol în afirmarea și promovarea unității românești. Să ne gândim la „cuvântul înainte” al lui Vasile Lupu la Cazania lui Varlaam, la predosloviile Noului Testament de la Alba Iulia, a Bibliei de la București, ale celor 12 Mineie de la Râmnic din 1776-1780, care vor fi apoi reeditate la Buda, Mănăstirea Neamț și Sibiu.

Conștiința unității apare în lucrările unor cărturari din toate cele trei țări, ca: Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Constantin Stolnicul Cantacuzino, Inochentie Micu, Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior.

Conștiința unității românești

La începutul secolului al XIX-lea, Tudor Vladimirescu cerea colaborarea cu Divanul Moldovei „ca unii ce suntem de un neam și de o lege”. Ideea de unitate românească apare până și în Regulamentele Organice ale Țării Românești (art. 371) și Moldovei (art. 425), cu un cuprins aproape identic.

Conștiința unității românești se afirmă cu și mai multă putere mai ales în cursul Revoluțiilor din 1848, prin Nicolae Bălcescu, Ion Heliade Rădulescu, C. A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceau, Costache Negri, August Treboniu Laurian, Aron Pumnul, Aaron Florian și alții.

Noi perspective care să ducă spre o unitate politică se înregistrează după „Războiul Crimeii” din 1853-1856. Tratatul de pace încheiat la Paris în februarie-martie 1856, între cele „șapte mari Puteri” ale Europei de atunci se ocupau și de „Principatele dunărene”, Țara Românească și Moldova. Între altele, se prevedea: 1) Înființarea unei „Comisii europene” cu sediul la București, cu reprezentanți ai celor șapte Puteri, care să se ocupe cu situația Principatelor și să facă propuneri în vederea reorganizării lor; 2) Convocarea unor „Divanuri sau Adunări ad-hoc”, în ambele Principate care să facă propuneri pentru organizarea lor, conform dorinței românilor.

În iulie 1856, în locul celor doi domni care își încheiau domnia de șapte ani, au fost numiți „caimacami”, deci locțiitori, și anume: Alexandru Dimitrie Ghica în Țara Românească și Teodor Balș, urmat de Nicolae Vogoride în Moldova, amândoi conservatori și antiunioniști.

Datorită prevederilor Tratatului de pace de la Paris, s-a pus cu și mai multă însuflețire problema unirii celor două țări. Pretutindeni s-au format comitete unioniste, la Iași, București și alte orașe, care urmăreau să asigure victoria unioniștilor în alegerile pentru Adunările Ad-hoc. Apar mai multe ziare care militau pentru unire: „Dacia Literară”, „Steaua Dunării”, „Naționalul”, „Zimbrul” ș.a. Lupta cea mai dârză a dus-o partidul unionist din Moldova, care s-a confruntat cu împotrivirea și abuzurile caimacamilor Teodor Balș (1856-1857) și Nicolae Vogoride (1857-1858), sprijiniți de reprezentanții partidului separatist și mai ales de cele trei Puteri potrivnice Unirii (Austria, Anglia și Turcia), care, din interese economice și politice, doreau menținerea stărilor de lucruri existente. Atenția lor s-a îndreptat mai mult asupra Moldovei, căci era suficient refuzul unei țări, pentru a cădea plănuita combinație a Unirii.

Clerul ortodox alături de unioniști

În cursul acestor agitații și lupte pentru Unire, clerul s-a alăturat partidului unionist, sprijinindu-i cu căldură toate acțiunile. Printre cei mai de seamă susținători ai Unirii se numără însuși întâistătătorul Bisericii moldovene, mitropolitul Sofronie Miclescu. La cererea sa, arhimandritul Neofit Scriban, pe atunci profesor la Seminarul de la Socola, a scris lucrarea „Unirea și neunirea Principatelor”, în care prezenta avantajele de ordin bisericesc, politic, administrativ și economic pe care le-ar aduce Unirea. Fiind combătută de separatiști, Neofit Scriban a scris a doua lucrare, intitulată „Foloasele Unirii Principatelor Române (ambele publicate inițial în ziarul „Zimbrul”).

Un alt distins slujitor al clerului, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu, pe atunci rector al Seminarului din Huși, a rostit, în catedrala episcopală din Huși, o înflăcărată predică în sprijinul unirii, tipărită apoi sub titlul Jertfă pentru Unirea Principatelor, în ziarul „Steaua Dunării” de la Iași.

Înființându-se un Comitet al Unirii la Iași, format din patrioții timpului, s-au primit numeroase acte de adeziune la programul său din diferite zone ale țării. Între semnatarii acestora apar și numele multor slujitori ai Bisericii: ierarhi, egumeni, profesori de seminar, protopopi, preoți de mir și călugări. Comitetul unirii din Iași l-a trimis pe arhimandritul Neofit Scriban la București pentru a lua contact cu membrii comitetului unirii de acolo și a stabili acțiuni comune de urmat în viitor. În anul 1857, ajungând la conducerea provizorie a țării caimacamul Nicolae Vogoride, s-a declanșat o prigoană dură împotriva unioniștilor. S-a propus chiar înlăturarea mitropolitului Sofronie din scaun, împotriva căreia a protestat până și ambasadorul francez la Istanbul. Alți clerici au și fost înlăturați din posturile de conducere pe care le dețineau, cum a fost arhiereul Filaret Scriban, rectorul Seminarului de la Socola, reintegrat însă la scurt timp, preotul Gheorghe Dimitriu, protopopul ținutului Tecuci și alții.

În vara anului 1857, au avut loc alegerile pentru Divanul Ad-hoc. Din cauza abuzurilor și falsurilor comise de caimacamul Nicolae Vogoride și de oamenii săi, mitropolitul Sofronie și numeroși egumeni și preoți care aveau drept de vot au refuzat să ia parte la alegeri. De exemplu, din 138 de preoți din Iași, 120 s-au abținut de la vot, iar la Roman, din 25 de preoți, s-au prezentat numai doi. Alegerile reprezentanților clerului din Iași, Roman și Huși, precum și ai egumenilor mănăstirilor „neînchinate” s-au făcut cu amenințări, cu falsuri, cu înlăturarea unor preoți din listele de alegători. În același mod au avut loc și alegerile proprietarilor – mari și mici, – ale orășenilor și ale țăranilor clăcași, încât au ieșit biruitori separatiștii. În urma acestor alegeri, s-au ridicat numeroase proteste (între alții, a protestat energic și mitropolitul Sofronie) atât în țară, cât și din partea Puterilor străine favorabile unirii celor două țări (Franța, Rusia, Sardinia, Prusia). În fața acestora, Turcia a fost nevoită să anuleze alegerile ilegale și să se efectueze altele.

La noile alegeri, care s-au desfășurat în deplină legalitate, clerul și-a ales pe cei mai vrednici reprezentanți în Divanul Ad-hoc. Din partea ierarhiei erau mem­bri de drept: mitropolitul Sofronie Miclescu, căruia îi era încredințată conducerea lucrărilor Divanului, arhiereul Nectarie Hermeziu Sotiriupoleos, locțiitor de episcop la Roman, și arhiereul Ghenadie Șendrea Tripoleos, locțiitor de episcop la Huși. Pe lângă acești trei membri de drept, au fost aleși alți doi deputați din partea egumenilor mănăstirilor neînchinate (arhiereii Filaret Scriban de la Socola și Calinic Miclescu de la Slatina) și trei deputați din partea clerului din orașele-reședințe de eparhii: arhimandritul Neofit Scriban la Iași, arhimandritul Melchisedec Ștefănescu la Huși și preotul Dimitrie Matcaș la Roman. Restul clerului de mir și monahal n-a avut dreptul să participe la alegeri.

Rugăciuni în biserici pentru unire

Lucrările Divanului s-au deschis la 22 septembrie st. v. 1857, fiind precedate de Te-Deum la biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” din Iași, săvârșit de mitropolitul Sofronie, când arhimandritul Neofit Scriban a rostit o impresionantă predică, cu îndemnuri la unire. În celelalte biserici din Moldova, s-au oficiat Te-Deumuri, cu rostirea unei rugăciuni speciale, pentru acest eveniment. Ședințele Divanului au fost deschise printr-o cuvântare a mitropolitului Sofronie, în care vorbea, între altele, și de unirea celor două țări: „Moldo-românii de astăzi sunt toți tot una – spunea el –, ei au o origine, un sânge, o patrie, o istorie, o credință, un Dumnezeu. Să ne silim dară să fim așa, ca să fim vii și ca să învieze întru noi iubita noastră Patrie”. Trebuie mențio­nat că Divanul era format din 34 de reprezentanți ai marilor proprietari, 17 ai micilor proprietari, 31 de orășeni, 17 țărani și 8 reprezentanți ai clerului.

Deputații clerului au avut un rol însemnat în lucrările Divanului, votând reformele și alte măsuri propuse și luând cuvântul pentru sprijinirea acestora. În memorabila ședință din 7/19 octombrie 1857, Mihail Kogălniceanu a prezentat un proiect de rezoluție care cuprindea „do­rințele fundamentale” ale românilor moldoveni: 1) autonomia și neutralitatea celor două Principate, 2) unirea lor într-un singur stat sub numele de Romania, 3) prinț străin în fruntea țării și 4) guvern reprezentativ și cons­tituțional. Proiectul a fost adoptat cu mare însuflețire, cu 81 de voturi. Au fost împotrivă doar logofătul Alecu Balș, „proprietar a 80.000 fălcii de pământ” și locțiitorul de episcop de Roman, Nectarie Hermeziu. În ședințele din 20-21 decembrie s-a adoptat un program în 14 puncte, referitor la viitoarea organizare bisericească, între care, la loc de frunte, figura și autocefalia Bisericii moldovene. În ședințele care au avut loc cu privire la raporturile dintre proprietari și săteni – cu citirea unei impresionante jalbe a sătenilor – aceștia au fost sprijiniți de mai mulți deputați clerici, ei înșiși provenind din familii de preoți sau de țărani, deci care cunoșteau viața țăranilor clăcași.

În adunarea electivă, care a ales pe Alexandru Ioan Cuza ca domn, clerul a fost reprezentat numai prin mitropolitul Sofronie, care era președintele ei. Întrucât în ședința din 5/17 ianuarie 1859, urma să se aleagă noul domnitor, s-a săvârșit Te-Deum la biserica „Sfântul Nicolae Domnesc” din Iași, la care a rostit o predică tot arhimandritul Neofit Scriban. Mitropolitul Sofronie, care a prezidat ședința, a proclamat domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza.

Lucrările Adunării Ad-hoc de la București s-au deschis la 30 septembrie st. v. 1857. Erau aleși 28 de mari proprietari, 14 mici proprietari, 20 de orășeni, 15 țărani și 10 reprezentanți ai clerului.
Clerul din Țara Românească a avut aceeași atitudine patriotică între anii 1856-1859. Episcopii Calinic al Râmnicului și Filotei al Buzăului au adresat câte o circulară protopopilor, îndemnându-i să ceară preoțimii să înalțe rugăciuni pentru unirea românilor. Arhimandritul Iosafat Snagoveanul, care participase și la revoluția de la 1848, deși se afla acum la Paris, ca slujitor al capelei române de acolo, a adresat un cald îndemn preoților din țară, pentru unire.

Alegerile de deputați în Divanul Ad-hoc s-au desfășurat fără incidente. Pe lângă cei patru membri de drept, adică mitropolitul Nifon și episcopii Calinic al Râmnicului, Filotei al Buzăului și Climent al Argeșului, au mai fost aleși: arhimandriții Atanasie Stoenescu de la Sadova și Ieronim de la Bistrița, din partea egumenilor mănăstirilor neînchinate, și protopopii Iancu Sachelarie din București, Constantin „protonotariul” Episcopiei de la Râmnic, Vasile Serea „catihetul” de la Buzău și Constantin iconomul de la Argeș din partea preoților din orașele-reședințe de eparhii.
Ca și la Iași, la 30 septembrie 1857, ziua deschiderii Divanului, s-a oficiat un Te-Deum la Mitropolie, cu citirea unei rugăciuni anume întocmită pentru acest important eveniment (tipărită și împărțită și la celelalte biserici). Deschizând lucrările Divanului, mitropolitul Nifon a rostit o cuvântare ocazională, în care spunea, între altele: „Toți suntem români. Aceleași simțăminte ne leagă, același sânge ne unește. Toți avem o patrie înainte. Să avem și un cuget și un scop, să ne însuflețim de aceeași dragoste și de aceeași sfântă credință, ca cerul să binecuvânteze ostenelile noastre”. În Divanul Ad-hoc al Țării Românești n-au fost discuții atât de rodnice ca la Iași. De fapt, nici n-a luat în dezbatere reformele interne, ci s-a limitat la formularea punctelor fundamentale în privința viitoarei organizări a țării, între care și Unirea Principatelor. Un rol mai activ a avut episcopul Filotei, care a lucrat în diferite comisii. Ceilalți au votat cu însuflețire toate măsurile propuse.

Mitropolitul Nifon și cei trei sufragani ai săi au făcut parte și din Adunarea electivă a Țării Românești. Ședința din 24 ianuarie 1859 a fost prezidată de mitropolitul Nifon, care a proclamat domn pe Alexandru Ioan Cuza. O delegație a Adunării, în frunte cu episcopul Climent, s-a deplasat la Iași, prezentând lui Alexandru Ioan Cuza actul de alegere ca domn al Țării Românești. La venirea lui Cuza în Țara Românească, la începutul lunii februarie 1859, a fost întâmpinat cu mare însuflețire de populație, în frunte cu slujitorii altarelor.

Contribuție importantă la realizarea Unirii

Deci ierarhii și clerul din Țara Românească și Moldova au adus o contribuție importantă la realizarea Unirii celor două țări românești, ca deputați în Divanurile Ad-hoc și în Adunările elective, prin trimiterea de pastorale, prin articole și apeluri în presa timpului, prin întocmirea și săvârșirea de rugăciuni speciale, prin îndrumarea credincioșilor.

Slujitorii Bisericii vor avea aceeași atitudine patriotică și în cursul Războiului de Indepen­dență din 1877/1878, dar mai ales în anii Primului Război Mondial, care se va încheia cu actul memorabil al unirii tuturor românilor de la 1 Decembrie 1918.

Sursa: Ziarul Lumina, Ediția de Transilvania