Biserica

BISERICA (lat. ecclesia = adunare; gr. εκκλησία — ecclisia) — era numele dat primelor adunări creştine care aveau loc la început în anumite case pentru săvârşirea cultului. De la înţelesul de adunare termenul ecclesia s-a dat apoi şi locului unde se tinea adunarea, loc care a devenit casa Bisericii (Ö της εκκλησίας οίκος— o tis ecclistas ikos); termenul ecclisia este cel mai vechi pentru noţiunea de biserică în ambele ei înţelesuri (şi „loc de cult” şi „adunare”) şi aşa s-a păstrat în limbile neolatine apusene (franc. église, ital. chiesa, span, igiesia). Denumirea latină basilica, gr. βασιλική, ή — basiliki = lăcaş împărătesc (de la βασιλεύς, ό — basileus = rege), casa Domnului (lat. Domus Dei), s-a păstrat numai în două limbi neolatine: în Ib. română biserică şi reto-romană, baselgia. Iniţial, clădirea numită basilica era în lumea greco-romană un edificiu folosit pentru diferite adunări publice: politice, comerciale, locde desfăşurare a activităţii judecătoreşti s.a. Arhitectura unei basilici era în formă de navă dreptunghiulară, împărţită longitudinal în trei spaţii prin două şiruri de coloane care susţineau tavanul; la un capăt al sălii se afla o absidă având postamentul mai înălţat şi care servea pentru tribună (la judecăţi, la întruniri). Aceste basilici erau de obicei situate în forum, de unde şi denumirea basilica forensis. O asemenea construcţie, datând din sec. IV, s-a descoperit în Dobrogea, în cetatea Tropaeum Traiani (Adamclisi) şi în Histria, ale cărei ruine se văd şi azi în nordul Dobrogei, pe ţărmul Mării Negre. Din epoca lui Constantin cel Mare, când creştinismul a căpătat libertatea de a se răspândi şi numărul creştinilor a crescut, n-au mai fost suficiente spaţiile de adunări (ecclisia) din casele particulare şi au început a se construi lăcaşuri proprii pentru nevoile cultului. Acestea aveau la început forma edificiilor spaţioase şi încăpătoare a basilicilor, cu linia lor alungită în formă de corabie. Ea a fost asemănată în  simbolistica creştină cu Biserica, salvatoarea sufletelor din furtuna păcatelor, asemenea unei corăbii ce înfruntă furtuna valurilor Şi pe teritoriul ţării noastre, în Scythia Minor (Dobrogea de azi) s-au descoperit în urma săpaturilor arheologice, 25 de basilici creştine, datând din sec. IV. Existenţa lor precum şi păstrarea numelui de biserică în Ib, romană, de la basilica* arată că poporul nostru s-a născut şi s-a dezvoltat ca popor creştin (DID, II, ρ, 466-488). Stilurile arhitectonice ale bisericilor creştine au evoluat în timp, marcând deosebiri între Răsărit (stilul bizantin — construcţii în forma de cruce treflata, rotunjită) şi Apus (stilul romanic* alungit, stil basilical; vt LG, p, 347-438). Specificul bisericii creştine îl constituie împărţirea sa interioară în altar, naos, pronaos, indiferent de planurile şi stilurile arhitectonice. Cuvântul care denumeşte locaşul de cult, biserica, se scrie cu literă mică. Se scrie Biserică cu literă mare când e denumită obştea sau comunitatea religioasă a credincio­şilor şi se exprimă înţelesul dogmatic sintetizat în    Crezul    Ortodox:    „Una,    Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biseric㔑, comunitatea creştină fiind „trupul tainic” al cărui cap este Hristos, Care a întemeiat-o. De aceea este „Una şi Sfântă” şi pentru că întemeierea ei istorică a fost sfinţită de Duhul Stant, Care s-a „pogorât” sub forma limbilor de foc, asupra Apostolilor, în a 50-a zi de la Învierea Domnului, sfinţindu-i ca preoţi şi propovăduitori ai Evangheliei. In ziua aceea s-a întemeiat prima comunitate creştină» prin botezarea a trei mii de oameni, în numele lui Hristos. Este „Sobornicească” fiindcă trebuie să cuprindă toată lumea, „tot soborul omenesc” (slv. suboriu = adunare, mulţime) şi „Apostolească” fiindcă se bazează pe învăţătura propovăduită de Sfinţii Apostoli care au primit-o de la Iisus Hristos, în mod direct. Prima condiţie a membrilor comunităţii care formează Biserica lui Hristos este să primească Botezul în numele Sfintei Treimi, precum şi celelalte Sfinte Taine, pe care, la momentul corespunzător, trebuie să le primească creştinul, spre a se putea mântui; la acestea se adaugă credinţa puternică în Dumnezeu şi Domnul lisus Hristos, faptele bune şi trăirea învăţăturilor pe care le propovăduieşte Biserica. Comunitatea creştină (Biserica) e formată din poporul drepteredincios şi săvârşitorii cultului, adică: preoţii, clerul (din toate treptele ierarhice). Unitatea Bisericii se realizează în cultul divin, al cărui centru este Stanţa Liturghie şi Sfintele Taine (E.B.,LG. cd. 1993). BISERICI — BASILICI.

Sursa: Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, „Dicţionar de cunoştinţe religioase”, Editura „Andreiana”, Sibiu, 2010.