„Familia creştină a fost şi va fi întotdeauna «leagănul mântuirii»”

77

Familia este celula de bază a Bisericii şi a societăţii. Biserica are, ca formaţie, din punct de vedere social, foarte bine fundamentat elementul acesta al familiei. Biserica însăşi se aseamănă cu o familie mai mare.

Din punct de vedere teologic, familia sau căsătoria a fost instituită de Dumnezeu în Rai, atunci când Dumnezeu i-a binecuvântat pe cei dintâi oameni, pe Adam şi pe Eva, şi le-a zis: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi. Deci Dumnezeu Însuşi a temeinicit relaţia aceasta, legătura aceasta, ca binecuvântare a Sa, pentru naştere de prunci. Desigur, familia are şi alte atribuţii, alte scopuri, însă toate acestea sunt complementare: convieţuirea, ajutorul reciproc… Sunt multe scopuri pe care le are de împlinit o familie, însă, mai presus de toate, ea este locul, mediul adecvat, binecuvântat de Dumnezeu, unde se nasc şi cresc cei care devin fii ai lui Dumnezeu după har, prin Taina Botezului.

De aceea, dintotdeauna, Biserica a binecuvântat familia şi a considerat-o element esenţial al ei şi al societăţii. Biserica a binecuvântat opţiunea fiecăruia de a-şi forma o familie sau de a aparţine unei alte instituţii bisericeşti – cum este cea a monahismului –, pentru ca fiecare să îşi poată împlini vocaţia.

În pericopa Apostolului de la Cununie, Sf. Ap. Pavel compară legătura dintre bărbat şi femeie, în cadrul căsătoriei, cu legătura dintre Hristos şi Biserică, Biserica fiind mireasa lui Hristos şi Hristos fiind mirele. Deci întreaga comuniune, întreaga unitate realizată în familie, se află sub ocrotirea Mântuitorului Hristos. E ceea ce numim noi urmarea lui Hristos, sau împlinire a voii lui Hristos. Dacă vorbim despre teologia familiei, atunci vorbim de o teologie hristocentrică, adică despre o teologie care Îl are pe Hristos în mijloc. Pentru că, dacă, la rânduiala Cununiei, la momentul jubilării, al dansului liturgic, al exprimării bucuriei pe care Biserica o simte cu ocazia întemeierii unei noi familii, prima cântare este a lui Isaia – Isaia dănţuieşte… –, deci bucuria vederii, a prevederii împlinirii voii lui Dumnezeu, a Întrupării lui Hristos, cea de-a doua cântare este legată de Sfinţii Mucenici.

Deci căsătoria are ca al doilea principiu dăruirea totală a unuia faţă de celălalt, până la mucenicie. Dar jertfa pilduitoare, jertfa mântuitoare este a lui Hristos! Iată, Hristos este, şi din punctul acesta de vedere, elementul predominant, care dizolvă orice fel de ierarhizare. Pentru că, dacă am pune autoritatea tatălui de o parte, maternitatea şi sensibilitatea mamei de altă parte, şi apoi răspunsul pe care pruncii, copiii, îl dau şi bucuria pe care aceştia o creează în familie de altă parte, nu am ajunge la niciun rezultat. Pentru că ele sunt elemente ale aceluiaşi întreg. Sunt elemente complementare. Tatăl are datoria de a proteja, de a apăra, de a ajuta, de a menţine, prin ceea ce Dumnezeu i-a lăsat, şi fizic, şi psihic, intelectual, familia. Dar şi mama vine, completând, prin această jertfă a iubirii, dăruind familiei rodul dragostei, ca răspuns al darului dumnezeiesc. Ea îi dăruieşte şi lui Dumnezeu răspuns, pentru că naşterea unui prunc este un contradar: darul pe care îl primim de la Dumnezeu îl oferim ca răspuns prin darul acestor fiinţe rânduite de Dumnezeu să încununeze viaţa şi iubirea noastră în cadrul familiei.

Deci nu există ierarhizare în familie ca subordonare a unuia faţă de celălalt, ci avem de-a face cu o întâietate ca responsabilitate pe care şi-o asumă fiecare dintre cei doi în momentul în care ei au primit binecuvântarea în faţa lui Dumnezeu. De aceea Sfântul Apostol Pavel e atât de precis în textul epistolei sale, încât, chiar dacă la sfârşit conchide cu femeia să se teamă de bărbat, o face tocmai pentru a sublinia teama aceea a femeii de a nu-l supăra pe cel pe care îl iubeşte din tot sufletul şi care o iubeşte pe ea ca pe sine însuşi. Deci, dacă bărbatul o iubeşte pe femeie, se iubeşte pe sine. Poate oare să o oblige pe ea, pe femeie, să se teamă de el? Teama nu ţine de obligaţie, ci e vorba, aici, de teama din iubire, din preţuire deosebită, pentru a nu-l supăra pe bărbat şi pentru a-i răspunde iubirii pe care el o manifestă în cadrul familiei ca, din această iubire, trăită între cei doi, să se nască fii închinaţi lui Dumnezeu, copii binecuvântaţi, copii născuţi din iubire. Şi nu un copil, ci mai mulţi prunci formează sau temeinicesc relaţia celor doi, familia în sine.

În sinaxarul sfinţilor din calendarul nostru găsim numiţi aleşi ai lui Dumnezeu de toate vârstele, de toate profesiile, şi bărbaţi şi femei, foarte mulţi mucenici din toate aceste categorii. Este drept că urmează apoi mulţi sfinţi din rândul asceţilor, al monahilor, al ierarhilor şi al preoţilor, pentru că e firesc. Cei care au renunţat la tot ce e lumesc şi care au încercat să urce muntele desăvârşirii, ca alpiniştii, până în cel mai înalt vârf, aceia au şi dobândit de la Dumnezeu darul acesta al sfinţeniei, iar Biserica i-a recunoscut şi i-a trecut în rândul sfinţilor.

Însă, nu poate spune nimeni că familia a fost lăsată la o parte, pentru că avem sfinţi care au fost soţ şi soţie, cu copii, care au fost martirizaţi şi L-au mărturisit pe Hristos cu propria lor viaţă, cu întreaga familie. În calendarul ortodox sunt menţionate şase cazuri de familii de mucenici: 26 ianuarie – Cuv. Xenofont, soţia sa Maria şi fiii lor, Arcadie şi Ioan; 19 februarie – Sf. Ap. Arhip, Filimon şi soţia sa, Apfia; 26 martie – Sf. Mc. Montanus, preotul, şi soţia sa Maxima; 3 iunie – Sf. Mc. Lucian cu soţia sa şi cei 4 copii ai lor: Ipatie, Pavel, Dionisie şi Claudie; 26 august – Sf. Mc. Adrian şi Natalia, soţia sa; 28 octombrie – Sf. Mc. Terentie, soţia sa Neonila şi cei 7 fii.

Familia creştină a fost şi va fi întotdeauna „leagănul mântuirii”, pentru că la Taina Cununiei legătura dintre soţi este asemănată de Sf. Apostol Pavel cu legătura dintre Hristos şi Biserică (cf. Ef 5, 32). Cei care şi-au ales calea slujirii totale lui Hristos, renunţând la bucuriile lumeşti, fără însă a dispreţui familia, se pot ocupa mai mult de viaţa lor spirituală şi de sfinţenia vieţii lor.

Tinerii se pregătesc pentru viaţa de familie, chiar dacă ei nu conştientizează, încă din pruncie, trăind în ambianţa acesteia creată de însişi părinţii lor. Copiii încearcă să-i imite pe părinţi, mai întâi prin jocurile lor, îndrăgind anumite aptitudini sau calităţi ale părinţilor. Băiatul se joacă de-a tata care lucrează şi fetiţa de-a mama care găteşte, îşi imaginează tot felul de jocuri legate de ceea ce văd în casă, copiind rolurile şi atributele părinţilor. Ei primesc, înainte de toate, însă un fond genetic de la părinţi, care este cel mai important lucru şi pe care, din păcate, îl neglijăm cel mai mult. Dacă un membru al familiei decade prin patimile sale şi nu se îndreaptă, motivând că doar el este cel care va suporta consecinţele, acesta poate lăsa urmări grave în neamul său, care să se perpetueze peste generaţii, prin copiii pe care îi va avea, din cauza carenţelor sale genetice. Deci, copiii primesc acest fond genetic ancestral, îmbunătăţit sau diminuat de propriii părinţi, care ţine atât de rezistenţa sau constituţia fizică, cât şi de sensibilităţile sufleteşti. Copiii se nasc cu aceste predispoziţii, care se vor dezvolta sau se vor anihila în cadrul familiei. „Copiii îi avem aşa cum îi facem!”, spunea Părintele Arsenie Boca, şi cum îi educăm.

Educaţia copiilor în familie, „cei 7 ani de acasă”, constituie temelia pe care se va zidi toată formaţia profesională a acestora. Dacă familia este una model – adică, dacă tatăl îşi cunoaşte şi îşi asumă responsabilitatea faţă de familie în faţa lui Dumnezeu, la Care raportează orice act de autoritate, apărând sfinţenia şi curăţia vieţii familiale; dacă mama nu se vede singură şi părăsită, ci întreţine continuu aprinsă candela iubirii în familie, având ca ajutor pe Maica Preacurată, şi nu se opune niciodată darului ceresc care vine prin naşterea de prunci, închinaţi lui Dumnezeu, care este scopul principal al Căsătoriei –, atunci cei doi creează o ambianţă spirituală care este, în fond, mediul prielnic în care cresc şi se dezvoltă copiii. Unei plante, dacă îi oferi mediul adecvat, atunci creşte sămânţa, încolţeşte şi dă rod. Însă pentru aceasta trebuie să o îngrijeşti permanent.

Caracterul religios moral al copilului începe să se formeze, să se mlădieze, încă din familie. Prima educaţie religioasă cei mici o primesc prin imitare. Dacă copilul îi vede pe părinţi rugându-se în genunchi împreună, se aşază şi el şi se roagă. Datorită curăţiei şi nevinovăţiei lor, copiii vor ajunge după aceea chiar să le solicite părinţilor ca să repete bucuria aceea pe care au simţit-o în rugăciune şi să fie din nou împreună la rugăciune. Dacă copiii îi observă pe părinţi că vieţuiesc în dragoste şi armonie tot timpul – şi în momentele în care aceştia cred că nu sunt văzuţi de nimeni şi sunt singuri –, că nu încearcă doar să-i păcălească pe copii, dacă simt că, indiferent de situaţie, e aceeaşi atmosferă în casă, atunci copiii preiau starea aceasta, şi-o însuşesc, şi caută după aceea să o realizeze în noua familie sau în noile familii care se creează din familia de bază.

Din familie se ajunge tot la Biserică, pentru că familia nu este un element izolat. Nici nu poţi construi ceva cu o singură cărămidă. Doar cărămida pusă una peste alta realizează un edificiu. În cadrul Bisericii, toate aceste predispoziţii, toate aceste trăsături realizate în cadrul familiei se desăvârşesc. Şi am putea pune, alături de Biserică, şi şcoala. Mai ales acum când, prin educaţia religioasă din şcoli, se poate face o legătură între educaţia şcolară şi familie. Care este, de fapt, legătura cu Cerul, scop final al vieţii, care este dobândirea mântuirii.