Învierea Domnului – Sfintele Paşti

PAȘTI, PAŞTILE sau sărbătoarea anuală a învierii Domnului — este cea mai de seamă dintre praznicele împărăteşti, în creştinătatea ortodoxă, „al praznicelor praznic, sărbătoarea sărbătorilor” (cum este numit în Canonul Paştilor din Penticostar), Din punct de vedere calendaristic, de sărbătoarea Paştilor este legat tot ciclul mobil de sărbători, al anului bisericesc (liturgic). De această dată e legată ordinea (succesiunea) şi denumirea duminicilor de peste an, cu evangheliile şi apostolele care se citesc la Liturghie în tot cursul anului. Importanţa acestei sărbători i-o conferă şi ciclul de trei zile, cât se sărbătoreşte. Cuvântul Paşti (fo­losit de obicei la forma de plural lat. Paschae), e de origine ebraică (Pesah-trecere) şi era folosit pentru sărbătoarea azimilor (Pascha) sărbătoare anuală în amintirea trecerii prin Marea Roşie, când s-au eliberat din robia egipteană (Ieşire 12, 27), la 14 Nisan (prima lună plină de după echinocţiul de primăvară). După unele păreri, termenul Paşti, cât şi sărbătoarea iudaică Pascha, ar fi de origine egipteană (în Ib. egipteană Paşeh = trecere). În timpul robiei în Egipt se sărbătoarea. în valea Nilului, ziua echinocţiului de primăvară, adică a trecerii soarelui din emisfera australă în cea boreală (nordic), ca zi a biruinţei luminii asupra întunericului. Evreii au păstrat denumirea şi serbarea, dându-i însă un sens religios şi naţional. Din Ib. ebraică, cuvântul a fost preluat de creştini, fără a fi vreo legătură, decât de nume, între sărbătoarea creştină a Paştilor şi vechea sărbătoare iudaică. Trecerea cuvântului în vocabularul creştin s-ar explica prin faptul că evenimentele istorice comemorate în sărbătoarea creştină (patimile, moartea şi Învierea Domnului) au coincis cu Paştele evreilor din anul 33, fiind însă de la sine înţeles că obiectul sau motivul Paştelui creştin este cu totul altul decât cel al evreilor, între cele două serbări nefiind altă legătură decât cea de coincidenţă de nume. Paştile constituie cea mai veche sărbătoare creştină. Împreună cu Duminica, sărbătoarea săptămânală a creştinilor, se sărbătoreşte din epoca apostolică. Numirea de Paşti s-a dat la început de primii creştini comemorării anuale a Cinei celei de Taină, care avea loc în seara zilei de 13 Nisan, adică în joia dinaintea Duminicii Învierii. Comemorarea consta dintr-o masă rituală care imita Cina şi era însoţită de slujba Sfintei Euharistii. Denumirea de „Paşti” a trecut însă la creştini, de la come­morarea Cinci la comemorarea morţii Domnului. Mielul care era jertfit şi mâncat la masa pascală a evreilor (în amintirea mielului pascal din ultima noapte a robiei din Egipt, când Moise i-a trecut Marea Roşie şi i-a eliberat), era considerat ca imagine sau preînchipuire a Mântuitorului, Care S-a jertfit ca un miel, pentru răscumpărarea păcatelor noastre (Isaia 53, 7; Ioan 1, 29 s.a.). În sensul acesta (de jertfă) e întrebuinţat cuvântul Paşte la Sf. Apostol Pavel; „Căci Paştile nostru(τό πάσχα ήμων — to pasha imon) Hristos S-a jertfit pentru noi” (1 Corinteni 5,7). Comemorarea anuală a Cinei stă deci la originea sărbătorii creştine a Paştilor. Reglementându-se durata Postului Pastelui, a fost mutată comemorarea Cinei din noaptea de 13 Nisan, adică din Joia dinaintea Învierii şi s-a hotărât ca să se facă în noaptea de sâmbătă, spre a nu se întrerupe Postul prin mesele rituale din seara Joii Patimilor. Paştele însemna deci, la primii creştini, comemorarea anuală a celor trei momente din viaţa Mântuitorului: Cina, Patimile şi Învierea. Cu timpul însă înţelesul cuvântului Paşti s-a restrâns numai la sărbătoarea Învierii, aşa cum îl înţelegem noi astăzi. Întrucât în Biserica veche au existat neînţelegeri privind data serbării Paştelui şi pentru a le curma, Sfinţii Părinţi au hotărât, în cadrul Sinodului I Ecumenic, ca Paştele să se serbeze de toată creştinătatea numai Duminica şi aceasta să fie în prima Duminică cu lună plină, după echinocţiul de primăvară. Dacă însă prima lună plină (14 Nisan) de după echinocţiul de primăvară (21 martie) cade duminica, atunci se va serba în duminica următoare, pentru a nu corespunde cu Paştele evreilor, care se serba totdeauna la 14 Nisan. Data Paştilor poate varia într-un interval de 35 de zile (între 22 martie-25 aprilie). Pentru aceasta s-au stabilit, incä din sec. III, tabele cu dala Paştilor (numite Pascalii), pe mai mulţi ani. Dar din cauză că nu toată lumea creştină foloseşte acelaşi calendar bisericesc (unii încă mai folosesc calendarul iulian, adică vechiul calendar neîndreptat — stil vechi — alţii pe cel gregorian, îndreptat încă din 1582, deci stilul nou — în Apus şi o parte din Răsărit (printre care şi România) s-a hotărât ca în toată Biserica Ortodoxă (indiferent ce calendar urmează), Pastele să fie serbat ia aceeaşi dată, şi anume după Pascalia stilului vechi. Această hotărâre s-a luat în 1927 şi a fost întărită de Consfătuirea interortodoxä de la Moscova, din iulie 1948.

Privitor la modul sărbătoririi Paştilor, cea mai mare sărbătoare creştină, ea era şi este privită ca o zi de bucurie (bucuria Învierii Domnului), marele eveniment din istoria mântuirii noastre, care stă la temelia credinţei şi a Bisericii creştine (I Corinteni 15, 14). Tradiţii: creştinii vopsesc ouă roşii, pregătesc miel şi cozonac, iar sărbătoarea ţine trei zile. La evrei ţine 8 zile, şi ei mănâncă pască în loc de pâine, adică un fel de azimă în foi subţiri şi uscate (pâine nedospită).

Sursa: Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, „Dicţionar de cunoştinţe religioase”, Editura „Andreiana”, Sibiu, 2010.