Liturghii arhierești la Mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, județul Brașov

757

Preasfințitul Ilarion Făgărășanul, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului, a liturghisit vineri, 16 august și duminică, 18 august, la Mănăstirea „Brâncoveanu” de la Sâmbăta de Sus, județul Brașov. Ierarhul a liturghisit împreună cu un sobor format din slujitori ai așezământului monahal, iar În cadrul Sfintei Liturghii din ziua de prăznuire a Sfinților Martiri Brâncoveni, la vohodul mic a avut loc călugăria fratelui Eusebiu Ioan care a primit numele de monahul Matei.

În predicile rostite, ierarhul le-a vorbit credincioșilor despre Sfinții Martiri Brâncoveni și despre Evanghelia citită în Duminica a 9-a după Rusalii:

„Evlaviosul domn Constantin Brâncoveanu rămânând orfan de tată din pruncie a fost crescut de unchiul său stolnicul Constantin Cantacuzino, primind o aleasă învățătură și educație religioasă. Apoi, după moartea voievodului Șerban Cantacuzino la 29 noiembrie 1688, a fost ales domn al Țării Românești, fiind uns în București de mitropolitul Teodosie. Îndemnat de pilda înaintașilor săi și umbrit de dorul Duhului Sfânt, marele voievod Constantin Brâncoveanu a condus Țara Românească cu multă înțelepciune creștinească și a zidit numeroase biserici și mănăstiri în fruntea cărora stă mărturie frumoasa Mănăstire Hurezi din județul Vâlcea, unde și-a pregătit mormântul de veșnică odihnă. Tot el a adus la București prin anul 1690 pe fericitul ieromonah Antim Ivireanul, originar din Georgia, care a organizat tipografia de la mănăstirea Snagov și a ajuns apoi episcop la Râmnicu Vâlcea, iar în anul 1708 mitropolit al Tării Românești. Fericitul domn Constantin Brâncoveanu a înnoit și bisericile zidite de înaintașii săi și a dat mari ajutoare mănăstirilor din Sfântul Munte Athos de la Mormântul Domnului din Muntele Sinai, din Georgia, precum și fraților români din Transilvania unde zidește mănăstirea Sâmbăta de Sus. El a fost pârât la turci de unii dregători că nu ascultă de Poarta Otomană și că nu dă bir mai mare. Deci, în anul de la Hristos 1714, în Săptămâna Patimilor, sultanul Ahmed al III-lea a trimis mulțime de ostași de l-au luat pe Constantin Vodă împreună cu fii și ginerii săi. Și în jalea tuturor locuitorilor orașului București l-au dus la Înalta Poartă. Aici creștinul voievod și fiul său cel mare au fost chinuiți cumplit de către necredincioși vreme de patru luni, fiind supuși la amarnice suferințe. În ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului la 15 august 1714, când dreptcredinciosul voievod împlinea 60 de ani, a primit sfârșitul mucenicesc prin sabie împreună cu fiii săi: Constantin, Ștefan, Radu, Matei și cu sfetnicul său Ianache la Constantinopol. Trupurile lor au fost apoi aruncate în mare de unde au fost scoase de creștini milostivi care le-au îngropat în taină și cu evlavie nu departe de Constantinopol, în biserica Mănăstirii Maicii Domnului din insula Halchi. Osemintele Sfântului Voievod Martir au fost aduse în țară la anul 1720 de către doamna Marica , soția sa și înmormântat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din București, ctitoria sa”.

 

„După ce a hrănit pe cei aproape 10.000 de suflete care au mers după Mântuitorul în pustie, prin acea minune de înmulțirea celor cinci pâini și doi pești, fiind seară, Iisus se retrage în munte să se roage. Pe ucenici îi silește să treacă pe celălalt țărm al lacului, iar mulțimea o slobozește să meargă la casele lor. Ucenicii au plecat pe mare la straja a patra din noapte care corespunde cu orele 3-6 dimineața. Dar pe mare se pornește o furtună și corabia era învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă și nu puteau să înainteze. După ce s-a rugat Mântuitorul a plecat pe mare ca să-i ajungă pe ucenici. Ucenicii când l-au văzut că vine mergând pe apă, au crezut că este o nălucă și au strigat. Evanghelistul nu ne spune ce a strigat… cu siguranță s-au rugat că erau cuprinși de frică.Aici Mântuitorul vrea să ne arate că trebuie să ne rugăm ori de câte ori suntem în necazuri, cu rugăciuni scurte ca să găsim mângâiere. El i-a liniștit prin cuvintele: «Îndrăzniți nu vă temeți, Eu sunt!»  Aceste cuvinte ni se potrivesc și nouă astăzi să îndrăznim să-i cerem ajutor în orice necaz avem. Prinzând curaj Petru îi cere permisiunea de a merge pe apă la El. Coborând din corabie se îndreaptă spre Iisus mergând pe apă. Dar din pricina vântului puternic s-a înfiorat și a început să se scufunde încât apelează disperat tot la ajutorul lui Iisus prin cuvintele: «Doamne, scapă-mă!» Și atunci Iisus l-a apucat de mână și l-a tras în corabie și i-a adresat cuvinte de mustrare: «Puțin credincioșule, de ce te-ai îndoit?» În fața acestei minuni cei aflați în corabie I-au recunoscut din nou divinitatea mărturisind: «cu adevărat Tu ești Fiul lui Dumnezeu». Ne încredințăm încă odată că nu putem rezista în fața valurilor înfuriate ale acestei vieți, doar prin încrederea în forțele noastre ci numai cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. În schimb aceia care nu au încredere în Dumnezeu, aceia care se îndoiesc de puterea Lui, de ajutorul Lui, vor pieri în mijlocul valurilor acestei vieți. Ne amintim de atâtea minuni ale Mântuitorului pe care le-a săvârșit numai datorită credinței celor care i-au solicitat sprijinul. În schimb îndoiala sau neîncrederea în Dumnezeu slăbește puterea credinței. În zilele noastre ne întâlnim cu «împuținarea» credinței, și ce e și mai grav e lipsa credinței care constituie izvorul tuturor relelor din lume. Din lipsă de credință ajungem la ură între frați, la războaie, la crime și jafuri, la corupție, la imoralitate și la întreg cortegiul de fărădelegi pe care și le oferă lumea «secularizată» și îndepărtată de Dumnezeu, în care trăim. Așa suntem datori și noi să procedăm: să vâslim pe corabia vieții noastre în pofida tuturor valurilor și furtunilor, a ispitelor de tot felul care ne stau împotrivă, gândindu-ne mereu la cuvintele adresate de Domnul ucenicilor în acele momente de cumpănă ale furtunii pe mare: «Puțin credinciosule pentru ce te-ai îndoit» sau, «Îndrăzniți nu vă temeți, Eu sunt». După cum tot El ne-a încredințat și ne-a încurajat înainte de înălțarea Sa la cer: «Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului: Amin»”.