Lucrare despre gândirea religioasă a lui Eminescu, apărută la Sibiu

423

Editura „Andreiana” a Arhiepiscopiei Sibiului a publicat la începutul acestui an cartea „Gândirea religioasă a lui Mihai Eminescu”, semnată de regretatul profesor și preot de la Sibiu, Aurel Jivi. Cartea apărută acum la Sibiu are la bază teza de licență a studentului teolog Aurel Jivi și a fost lansată de Ziua Culturii Naționale.

Teza de licență a tânărului teolog Aurel Jivi, cel care avea să devină profesor de Istoria Bisericească Universală la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andei Șa­guna” din Sibiu, a fost susținută în iunie 1967 și avea să fie apreciată pentru tema aleasă, una interdisciplinară și de noutate pentru mediul teologic și academic din țara noastră.

Dragostea sa față de opera eminesciană a fost atât de mare, încât a depășit orice dificultate întâmpinată de-a lungul acestui demers de cercetare mai puțin întâlnit la acea vreme și chiar în vremea noastră la absolvenții de teologie, ci mai degrabă regăsit în rândul filologilor, a celor care se pregătesc să devină critici literari sau să se specializeze în opera eminesciană.

Așa cum menționează părintele profesor Ovidiu Moceanu de la Universitatea „Transilvania” din Brașov în prefața lucrării, intitulată „O lectură teologică a operei lui M. Eminescu”, tema gândirii religioase în opera marelui poet Mihai Eminescu a mai fost abordată în cercetarea românească din perioada interbelică. Mai mult decât atât, în aceeași perioadă în care teologul Aurel Jivi avea să scrie această teză de licență despre gândirea religioasă a poetului Mihai Eminescu, apărea în Italia o monografie cu mai multe capitole care tratau această temă a spiritua­lității în opera marelui poet. Este vorba despre lucrarea „Eminescu sau despre Absolut” semnată de Rosa del Conte și apărută în 1961, tradusă în românește abia în 1990 de Mihai Papahagi. Această lucrare avea să fie inedită tocmai prin faptul că deschidea noi perspective de cercetare a operei lui Mihai Eminescu între care și cea legată de gândirea sa creștină.

„Ce reprezintă cercetarea tânărului Aurel Jivi în acest context? Nu se poate pretinde de la o lucrare de licență prea mult, dar e de notat din capul locului că l-a condus un simț special printre meandrele dificultăților de diferite tipuri ale textelor. Caracterul contradictoriu al unora (pe care îl remarcă, și în legătură cu care se exprimă la un moment dat), puținătatea textelor antume cu teme creștine (ceea ce ar lăsa falsa impresie că Eminescu nu a acordat atenție textelor care îl reprezintă mai bine în ce privește credința, adică postumelor), absența unei ediții integrale accesibile (la vremea aceea, ediția Perpessicius nu era decât la volumul VI) ș.a. Fără îndoială că au avut un rol important Părintele Prof. Dr. Corneliu Sîrbu, conducătorul științific, și Părintele rector de atunci Isidor Todoran, care au recomandat publicarea. Au sesizat notele deosebite ale lecturii absolventului Aurel Jivi. Temele cercetării, ordonarea materialului și soluțiile propuse de Aurel Jivi rămân, cu toate că de atunci încoace s-au publicat mai multe lucrări asemănătoare ca abordare, repere ale orientării lecturii critice”, spune părintele profesor Ovidiu Moceanu.

Eminescu și mediul bisericesc

În introducerea lucrării, autorul prezintă cele mai importante date despre viața și activitatea lui Mihai Eminescu, cu referiri speciale la relațiile sale cu Biserica și credința, sau prieteniile sale cu teologi.

Aflăm de aici că, venit în Transilvania, Mihai Eminescu își face prieteni la Sibiu, între care și studentul teolog Ioan Mihu. Drumul spre Blaj de mai târziu, avea să-l facă în căruța teologilor blăjeni Ioan Cotta și Teodor Cojocariu, iar ajuns în orașul transilvănean va lega prietenie cu teologul Filimon Ilia și va locui chiar la seminarul din Blaj. Întors la Sibiu, poetul avea să poposească în casa preotului Bratu din Rășinari.

Participarea lui Mihai Eminescu la serbarea de la Putna din 1871 demonstrează încă o dată legăturile sale cu mediul bisericesc. Întors de la studiile de la Viena și Berlin, poetul avea să locuiască la Iași în chilii din curtea Bisericii „Sfinții Trei Ierarhi”. Ca revizor școlar avea să călătorească mult prin satele moldovenești unde a cunoscut printre alții și numeroși preoți nedemni de această slujire, satirizați apoi în schița „Părintele Ermolachie Chisăliță” și în poezia „Viața”, iar în poezia „Învierea” avea să contureze figura preotului vrednic. Nu lipsesc din activitatea sa de gazetar nici preocupările pentru tematica religioasă.

„În cele de până aici am căutat ca, din documentele păstrate, să subliniez unele aspecte din viața poetului Mihai Eminescu, în special raporturile lui cu religia și cu Biserica, deși am convingerea că acestea sunt numai o parte infimă din cele care vor fi fost și poate că altele mult mai esențiale au scăpat de remarca biografilor și exe­geților eminescieni, pentru ca prin ele să fie pusă mai mult în lumină și în adevăratul ei sens gândirea religioasă a lui M. Eminescu, pe care încearcă a o înfățișa în linii generale această teză de licență”, arăta Aurel Jivi.

Divinitate, rugăciune, viață veșnică

În primul capitol al cărții, intitulat „Dumnezeu în gândirea eminesciană”, autorul analizează părțile din opera marelui poet în care vorbește despre divinitate. „Poetul Mihai Eminescu a privit problema cunoașterii lui Dumnezeu nu ca pe un mijloc prin care să îmbogățească tematica operei sale, ci ca pe o problemă de viață, dureros de frământată în conștiința sa, frământare care se răsfrânge încă din perioada primelor creații”, spune Aurel Jivi. Despre teme precum crearea lumii, îngerii și Dumnezeu Mântuitorul sunt prezente în opera eminesciană, iar Aurel Jivi le prezintă succint în acest capitol, cu mai multe comentarii și analize pe text.

Al doilea capitol al cărții este „Rugăciunea”, despre care Aurel Jivi arată că „această înălțare a sufletului la Dumnezeu, până la starea de a convorbi cu El, este prezentă pe toată întinderea operei eminesciene, atât sub forma rugăciunii particulare, cât și a celei colective, poetul însuși înălțându-și sufletul spre Dumnezeu în rugăciuni de o deosebită gingășie și frumusețe. La gingășia acestui act, poetul asociază foarte adesea imaginea tinerei fete, pentru care s-ar părea că cea mai proprie poziție este aceea de rugătoare, poziție care o transfigurează până la confundarea ei cu imaginea unui înger, ca în cazul fiicei de rege din poezia «Înger și demon», îngenunchiată și cufundată în rugăciune de noapte la icoana Maicii Domnului din «Doma întristată», imagine care revine, fie că fata «veghia în rugă la candela de-argint» („De-aș muri ori de-ai muri”), fie că adoarme îngenunchiată  «sub candela smerită» („Ursitorile”), sau că acompaniază la clavir o rugăciune și închizând ochii vedem împreună cu Ioan, în înaltul cerului, pe un nor de argint, un înger alb îngenuncheat, cu mâinile împreunate și care cântă o rugăciune adâncă, tremurătoare, acestei imagini suprapunându-i-se apoi din nou imaginea tinerei fete îngenuncheată în rugăciune”.

Al treilea capitol al lucrării este intitulat „Moartea și viața viitoare în gândirea eminesciană”. Aici, autorul prezintă părțile din opera marelui poet unde frământările legate de această temă a morții și a vieții de după moarte au cuprins gândirea sa. Concepția sa despre moarte nu este unitară și este contradictorie. Sufletul are să meargă după moartea trupului fie într-o zonă cerească, fie într-o mirifică regiune terestră. Este întâlnită în opera sa și teoria metempsihozei, a migrării eterne a sufletului, dar și con­cepția despre strigoi.

Ultimul capitol al cărții prezintă „Zeități dacice și ale altor popoare” în opera lui Mihai Eminescu. Autorul prezintă preocuparea constantă a marelui poet față de studiul religiilor și culturii antice, de aici și apariția zeităților în creațiile sale. Între acestea, desigur, Zamolxe ocupă un loc aparte. „Figuri din panteonul altor religii apar, de asemenea, în poeziile eminesciene, de cele mai multe ori însă pomenite doar cu numele. Astfel, gândul poetului călătorind pe meridianele istoriei, oprit pe una din piramide, privește falnica antichitate a Egiptului, reînviind pentru o clipă mărețele temple prin care: «noapte zeii se preîmblă în veșmintele lor dale» („Egi­petul”), cu numele pomenind pe zeița Isis („Avatarii faraonului Tla”)”. Altă dată, cheamă în somn pe zeul indic Kamadeva pentru a-i vindeca sufletul de „durerile iubirii” („Kamadeva”). Zeitățile indiene pe care le mai pomenește Eminescu sunt Brahma și Buddha”, spune autorul.

Lucrarea conține și un scurt capitol de încheiere, unde sunt prezentate concluziile acestui demers de cercetare, urmat apoi de notele de referință și bibliografia.

Sursa: Ziarul Lumina, Ediția de Transilvania