Naşterea Domnului – Crăciunul

CRĂCIUN — numele dat în popor marii săr­bători a Naşterii Domnului (25 decembrie), sărbă­toare creştină, care, până în sec, IV, era serbată în Răsărit împreună cu Botezul Domnului, la 6 ianuarie. Despre originea cuvântului Crăciun părerile sunt împărţite. Cei mai mulţi admit cuvântul calatio-calationem. de la calo-a chema, a convoca: calatio — chemarea poporului, convocarea de către preoţi a credincioşilor la începutul fiecărei luni spre a se comunica festivităţile, slujbele din luna respectivă (DIV). Alţii propun ca origine cuvântul creationem—creaţie, zidire, iar unii îl consideră provenind din slavonescul Krăciun (ca şi colindă ş.a.). Fiind o sărbătoare creştină, poporul român, care s-a născut creştin, a legat numele sărbătorii, desigur, şi de Sf. Scriptură unde Dumnezeu este numit şi “Cel vechi de zile (Daniel 7, 13), reprezentat în iconografie ca a doua Persoană a Sfintei Treimi, sub chipul unui bătrân cu barbă lungă albă, aşa cum este reprezentat şi „Moş Crăciun”—„vechi de zile” — locuţiune transferată în adjectivul „bătrân”. Crăciunul este probabil cea dintâi sărbătoare creştină, dintre sărbătorile închinate Mântuitorului. Se serba în Apus, ca şi azi, la 25 decembrie, încă din sec. III, conform unei vechi tradiţii, după care, recensământul lui Cezar August a avut loc la 25 decembrie 754 Ab Urbe condita (de la întemeierea Romei), în timpul căruia s-a întâmplat Naşterea Domnului (Luca 2, l ş.u.). Era legată de solstiţiul de iarnă, când zilele încep să crească şi soarele răsare mai devreme. Mântuitorul fusese numit de prooroci „Soarele dreptăţii” (Maleahi 3, 20), „Răsăritul cel de sus”. Iisus S-a numit pe Sine „Lumină a lumii” (loan 9, 5). Naşterea Domnului (gr. τα χριστούγεννα — Ta Hristioughenna; lat. Nativitas,  Natalis Dominus Corporalis — Naşterea cu trup a Domnului; slv. Rojdestvo Hristova) este cel dintâi praznic împărătesc cu dată fixă, în ordinea firească (cronologică) a vieţii Mântuitorului (Luca 2, 1-21) şi cea dintâi sărbătoare spe­cific creştină, a cărei prăznuire în ziua de 25 decembrie (dată stabilită în anul 354, ca zi a Crăciunului, de către Sf. Ioan Gură de Aur) s-a generalizat în toată creştinătatea răsăriteană şi apuseană (spre sfârşitul sec. IV); excepţie a făcut Biserica armeană, care până azi ser­bează încă Naşterea Domnului la 6 ianuarie (odată cu Botezul Domnului), ca în vechime. Poporul român a păstrat de la strămoşii romani (v. Saturnaliile şi Juvenaliile) o mulţime de datini şi obiceiuri, bazate pe fenomenele naturii, pe care le-a pus în legătură cu Naşterea Domnului, împrumutându-le sens şi caracter creştin, ca de ex.: colindele, sorcova, pluguşorul, la care s-au adăugat şi altele de concepţie şi origine pur creştină, ca: Vicleimul, Irozii, Steaua etc. Aceste datini fac din sărbătoarea Crăciunu­lui una din cele mai mari sărbători creştine, mai scumpe şi mai populare ale Ortodoxiei româneşti. Ea a fost prăznuită întotdeauna cu mare solemnitate. În ajunul acestei zile a fost instituit „post negru” (ajunare, post total), preoţii umblau, ca şi azi, cu icoana Naşterii pe la casele oamenilor (vestind Naşterea Domnului Hristos. Cu timpul s-a instituit şi postul Crăciunului, pentru pregătirea sufletească a credincioşilor. În vechime, în postul Crăciunului erau oprite spectacolele şi jocurile din circuri şi teatre, chiar prin legi civile; la serviciul divin, din ziua de Crăciun până la Bobotează, era interzisă îngenuncherea (regulă pe care o prevăd şî azi cărţile de slujbă ale Bisericii).

Sursa: Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, „Dicţionar de cunoştinţe religioase”, Editura „Andreiana”, Sibiu, 2010.