Apariție nouă la Editura Andreiana: Pr. Cristian Muntean, „Ortodoxia romantică”

1175

În jurnalul său, „Biografia unui destin misionar”, părintele Alexander Schmemann folosea această expresie (Ortodoxia romantică) pentru a defini mai multe tendinţe ale Ortodoxiei contemporane care o transformă într-un ghetou lăuntric şi nu într-o chemare, o luptă şi, în definitiv, o viaţă. Aceste manifestări ar fi: nominalismul (de exemplu, patriarhatele inexistente), conservatorismul liturgic orb, cultul trecutului, preocuparea teologică aproape exclusivă pentru Sfinţii Părinţi, ,,apocalipticismul”, dispreţuirea lumii contemporane (cea a acestei lumi, în general), sentimentalism și cultul exteriorului (bărbi, sutane, mătănii, stil). Părintele explică mai departe că romantismul, în viaţă şi cultură, este, înainte de toate, un vis, primatul inimii asupra discernământului şi al adevărului. Dă la o parte realitatea de dragul unei realităţi imaginare, este credința în iluzii.

Aceste menifestări ,,romantice” întăresc şi întreţin percepţia mediocră asupra Bisericii ce este confundată fie cu activismul secular, fie cu falsitatea. De aceea, prima dimensiune a crizei din viaţa Bisericii este definită de părintele Schmemann prin sintagma: ,,o teologie înstrăinată faţă de Biserică şi o Biserică îndepărtată de teologie”.

Părintele Schmemann are o întreagă pledoarie legată de diferența între teologia academică şi cea pastorală pe care o dezvoltă în lucrarea: „Biserică, lume, misiune”, invitându-ne la reflexie şi acţiune. O referinţă marginală la această carte s-ar impune: ea apare în anul 1979 şi temele dezbătute sunt mai actuale azi ca niciodată.

Părintele Schmemann ne invită la o schimbare în orientarea internă a mentalității teologice, a preocupării teologice de bază. Îndreptarea eforturilor teologice spre Biserica reală, spre omul real din Biserică. Trebuie să ne preocupăm de starea acelui om și nu de cum să ajungă ,,mai educat” și ,,mai mândru de Ortodoxie”.

Revitalizarea ,,pastorală” a teologiei – spune pr. Schmemann – trebuie să înceapă cu o evaluare critică și profundă a culturii în care omul ortodox se afundă astăzi și care reprezintă irelevant creștinismul. Noi nu suntem conștienți de evidența faptului că, sub influența filosofiilor, chiar și unii termeni creștini de bază sunt folosiți în sensuri total opuse celor pe care îi aveau în trecut. Mântuirea înseamnă autodesăvârșire, credința – siguranță, păcatul – o problemă personală de ajustare etc. Cultura noastră, care a fost descrisă ca ,,triumf al terapeuticii”, a schimbat profund ținta căutărilor, chiar și a omului religios, iar acest lucru face aproape imposibil să se întrevadă și să se înțeleagă adevărata învățătură a Bisericii.

Soluția părintelui este cât se poate de concretă: Trebuie să începem cu ceea ce teologia patristică promova la vremea respectivă; un exorcism cultural, o terminologie adecvată, concepte și simboluri ale limbajului teologic însuși. Trebuie să facem asta nu doar pentru ca teologia noastră să fie mai „accesibilă” omului modern și culturii sale, ci, dimpotrivă, pentru a-l face conștient de natura sa soteriologică și de cerințele credinței sale.

De aceea e nevoie ca teologia să redevină pastorală, să se identifice cu viața Bisericii și să țină seama de adevăratele nevoi ale omului. Părintele Schmemann mergea chiar mai departe insistând pe datoria sfântă a teologiei de a furniza ierarhiei și, de fapt, întregii Biserici, învățătura pură a Bisericii și de a ține cu strășnicie adevărul, chiar și atunci când acesta e considerat a fi „inoportun”.

Patriarhul Daniel atrăgea atenția într-o conferință susținută în Finlanda („Sarcinile teologiei ortodoxe astăzi” – 1986) că autocritica/metanoia pentru teologia ortodoxă, nu implică renunțarea la o metodologie, la o cercetare științifică și academică, ci mai degrabă îndeamnă a discerne în ce măsură teologia universitară rămâne o teologie eclesială și exprimă gândirea Bisericii de azi –  și dacă această teologie este înrădăcinată în viața Bisericii Trupul lui Hristos și se preocupă de vocația și misiunea Bisericii în lumea contemporană.

Teologia ortodoxă lasă impresia de a fi prea orientată spre trecut, cu nostalgia ,,Sfântului Bizanț” și ale „veacului de aur” al Părinților. Raportarea la Sfinții Părinți nu ține cont de perspectiva istorică. Noi nu cunoaștem suficient dezvoltările istorice ale dogmaticii, ale liturgicii, ale dreptului canonic și nu ținem cont de ele. Fără perspectiva istorico-critică, teologia nu poate fi deodată creatoare și fidelă.

Sarcina teologiei ortodoxe de azi, după cuvântul Patriarhului Daniel, este de a ajuta Biserica să facă față secularizării, de a interpreta sensul existenței ei într-o cultură secularizată și de a elabora o teologie a lumii care să ajute Bisericile să-și dezvolte diaconia și misiunea. Dacă teologia ortodoxă nu ia în serios contextul cultural în care trăiesc astăzi Bisericile și dacă nu se preocupă de evanghelizarea, mântuirea și sfințirea lumii, ea nu se poate pretinde o teologie neopatristică.

Misiunea Bisericii este foarte complexă în lumea contemporană și dacă preotul nu este pregătit duhovnicește și cultural, există riscul ca această misiune să nu-și atingă scopul. Există multe dileme în societatea contemporană cărora preotul este chemat să le facă față și să le depășească. Dintre ele aș aminti dilema dintre național și universal, dintre individualism și colectivism, dintre creaționism și evoluționism, dintre prozelitism și ecumenism, dintre culturile particulare și cultura globală sau cea dintre familie și misiunea sacerdotală. Toate acestea nu pot fi rezolvate fără o viziune temeinică asupra teologiei și spiritualității ortodoxe.

Misiunea preotului în cadrul parohiei trebuie să urmărească două scopuri principale: să edifice pe credincioși asupra vieții lor în Hristos, ca să progreseze fiecare din punct de vedere spiritual și moral, și apoi să-i îndrume pe calea urmării lui Hristos, ca să devină ,,sare a pământului” și ,,lumină” pentru cei din jurul lor.

Primul efect al lucrării teologiei asupra preotului s-ar cunoaște atunci când preotul va ști să pună capăt superstițiilor și fatalismului care bântuie în jurul credincioșilor noștri învățându-i să practice virtuțile creștine, adevăratul ,,răspuns bun la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos”.

Păstorul trebuie mai întâi să fie, și mai apoi, să facă. Mai întâi trebuie să-și zidească propria sa viață duhovnicească, ca mai apoi, să înceapă să se ocupe de problemele pe care le presupune slujirea sa: probleme pastorale, catehetice, umanitare, sociale, administrative etc. Experiența sa personală, exemplul său și credința sa vie sunt garanțiile cele mai elocvente ale unei activități pastorale roditoare.

Misiunea Bisericii trebuie să constituie o prioritate permanentă a teologiei, spațiul creativității și înnoirii ei, pentru a se putea distanța de toate formele „romantice” pe care le semnala părintele Schmemann.

Trebuie să fim convinși că teologia ortodoxă poartă în ea, chiar din această lume, parfumul și frumusețea Împărăției lui Dumnezeu, care este scopul final al adevăratei mărturisiri creștine.

Pr. Prof. Dr. Cristian MUNTEAN