Predică la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai: „Postul ca act de cult –  jertfa bine plăcută lui Dumnezeu”

2012

Prin rânduiala Bunului Dumnezeu ne aflăm astăzi în Duminica Lăsatului sec de brânză. Această duminică ne pregătește pentru perioada cea mai importantă din anul bisericesc: Postul Mare. Postul Sfintelor Paști este „mare” prin valoarea lui, prin asprimea și intensitatea lui, și prin lungimea lui de 40 de zile, plus Săptămâna Sfintelor Pătimiri ale Domnului, numită Săptămâna Mare. Este însă mare și important mai ales pentru faptul că ne oferă prilejul unei călătorii spirituale cu Hristos, urcând împreună cu El pe dealul Golgotei, în Săptămâna Sfintelor Pătimiri, și pregătindu-ne sufletește pentru bucuria sfântă a Învierii Sale din morți. Slujbele bisericești din perioada Triodului sunt atât de bogate, atât de „sensibile” pentru sufletul nostru, pornind de la starea de neputinţă a firii umane și de dependenţă faţă de ajutorul lui Dumnezeu, care să ne ajute să ne întoarcem la El prin pocăință sinceră, spre iertarea păcatelor și îndreptarea vieții noastre. Astfel, primul imn specific rânduielilor liturgice ale acestei perioade exprimă dorința sufletului de pocăință și invocare a ajutorului dumnezeiesc pentru realizarea acesteia: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viață…”

Am parcurs până acum patru duminici pregătitoare și vom mai avea încă alte șase duminici, din timpul Postului. Cele patru duminici pregătitoare ne-au apropiat de taina pocăinţei, a smereniei, de conlucrarea noastră cu harul lui Dumnezeu, considerându-ne ca pe niște călători. Călătorim împreună cu Hristos și în fiecare duminică primim o binecuvântare, primim „ceva” care să ne hrănească sufletește, urmărind, de fapt, cuvântul dumnezeiesc cuprins în Sfânta Scriptură, din fiecare pericopă a duminicii respective. S-a început perioada aceasta cu Duminica Vameșului și a Fariseului. Dorinţa noastră este exprimată, acum, sub forma acestor nevoi firești – foamea și setea –, devenite „foamea” și „setea” după Dumnezeu. În călătoria noastră avem trebuinţă să ne menţinem legătura directă cu Dumnezeu printr-o rugăciune smerită, precum rugăciunea vameșului. Următoarea duminică ne-a prezentat „chipul” întoarcerii noastre din „pustiul” păcatului spre casa iubitoare a Părintelui Ceresc. Duminica a treia a acestei perioade pregătitoare este cea a Înfricoșătoarei Judecăţi, care ne amintește de faptul că vom răspunde în fața Dreptului Judecător, ca ființe libere și responsabile, de felul în care am primit jertfa adusă de Hristos pentru noi. Duminica Lăsatului sec de brânză, de astăzi, numită și a Izgonirii lui Adam din Rai –, ne aduce aminte că am fost în rai, că am pierdut raiul, dar prin Hristos, putem să-l redobândim, pentru ca să ajungem cu toţii la fericirea veșnică. Pericopa evanghelică rânduită în această duminică dinaintea postului ne prezintă trei teme de meditaţie: iertarea pe care să o oferim altora, ca să fim și noi iertați de Dumnezeu, practicarea postului cu smerenie și strângerea de comori cereşti. Sfânta Evanghelie de astăzi ne atrage mai întâi atenția asupra importanței covârșitoare pe care Mântuitorul o acordă iertării, pentru pacea noastră cu Dumnezeu și cu aproapele, pentru mântuirea sufletelor noastre, zicând: „Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre” (Mt. 6, 14-15). Virtutea iertării este foarte importantă pentru câștigarea Împărăției Cerurilor și ea trebuie să ne însoțească mai ales pe toată durata nevoințelor noastre spirituale. De aceea, a doua îndrumare din Evanghelia de astăzi, a doua poruncă pe care trebuie să o împlinim este cea a postului, a unei postiri cu smerenie, nu spre lauda și aprecierea din partea altora. Mai întâi de toate, postul este un act de cinstire adusă lui Dumnezeu, cu suflet smerit și înlăuntrul sufletului. Există acest sens tainic al postului pe care trebuie să îl înţelegem astăzi așa cum se cuvine. Nu înseamnă că trebuie să te ascunzi și să minți când postești, ci să nu te lauzi în fața altora care nu postesc, umilindu-i pe aceștia. În cazul în care cineva te invită să servești ceva ce nu este de post se poate găsi ușor o scuză, fără să se considere refuzul ca o ofensă sau ca un act de mândrie a celui ce postește. Nici acceptarea fără nici o problemă de conștiință a invitației de a servi în post mâncări care știi că nu sunt de post, dând vina încălcării postului pe cel care doar te-a invitat să servești, dar nu te-a și forțat. Nu suntem smeriți în astfel de cazuri, ci doar n-am înţeles sensul profund și adevărat al postului. Mântuitorul Iisus Hristos condamnă fățărnicia fariseilor în legătură cu postul, care urmăreau doar lauda și aprecierea oamenilor, nu folosul sufletesc al acestor nevoințe. La fel s-a lăudat fariseul în rugăciunea sa din templu, când a zis: „…postesc de două ori pe săptămână…” (Luca 18, 12), înșirând apoi toate așa-zisele sale virtuți, lipsindu-i cel mai de preţ lucru, smerenia. În Sfânta Evanghelie de astăzi suntem îndrumaţi să ne comportăm ca oameni obișnuiţi, să nu ieșim cu nimic în evidenţă în fața oamenilor în această perioadă a împlinirii nevoințelor noastre duhovnicești, decât cu credinţa și cu smerenia noastră: „Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc” (Mt. 6, 16). Fariseii când posteau își puneau cenușă pe cap și se îmbrăcau cu haine sărăcăcioase, umblând nespălați, pentru a atrage atenția tuturor spre a fi lăudați pentru vrednicia lor de postitori. Imaginea lor tristă și fățarnică L-a indignat și pe Mântuitorul Hristos, lăsându-ne și nouă tuturor acest îndemn: „Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău, Care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Mt. 6, 17-18). Dumnezeu apreciază împlinirea acestei porunci a postirii, această lucrare duhovnicească a noastră, atunci când ea este împlinită în interiorul nostru, în tainița sufletului, cu bucurie și cu smerenie, nu în public pentru laudele altora. Pentru că orice faptă, ca să fie bună, trebuie să se încadreze în toate cele trei condiții, privind: obiectul ei, scopul pentru care este săvârșită și împrejurările în care ea se împlinește. Postul este o lucrare spirituală complexă, pornită din credință și din dorința omului de desăvârșire prin împlinirea poruncilor dumnezeiești. Sensul pozitiv al postului constă tocmai în voința liberă a credinciosului de a se pregăti sufletește și trupește pentru apropierea de Hristos și de Tainele Sale mântuitoare: Spovedania și Împărtășania. Prin postire noi oferim sufletului nostru șansa de a obține victorii asupra neputințelor trupești, prin înfrânarea de la o anumită mâncare şi de la păcate. Postul adevărat nu este o simplă „restricție” de la hrana mai consistentă, de origine animală, pe care și-o impune un credincios, într-o zi sau într-o perioadă de timp, ci este o completare și o încununare a acestui efort fizic, cu cel spiritual, „postul de bucate fiind unit cu postul de păcate” și cu împlinirea faptelor milei trupeşti față de aproapele nostru. Orice restricție creează, psihologic, o reacție puternică împotriva acesteia. Înțeleasă în adevăratul ei sens, practicarea postirii devine o virtute de mare folos pentru progresul nostru spiritual, spre câștigarea mântuirii. Prima poruncă de postire au primit-o strămoșii noștri, Adam și Eva, în rai, și tot ei au săvârșit prima încălcare a postului, gustând din pomul cunoașterii binelui și răului. Şi noi, iubitori de desfătare și stăpâniți de dorința de posesie, crezându-ne stăpâni și pe darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu, zicând: „am” mâncare bună, ne angajăm foarte greu într-o lucrare de postire adevărată și completă.

În sens duhovnicesc, postul este și un act de cult, o jertfă, fiind rânduit de Biserică și încadrat în lucrarea ei liturgică, Hristos Însuși sprijinind toată osteneala omului, postind El în noi și în locul nostru. Pe lângă jertfa noastră pentru întreținerea vieții, care este obligatorie și greu de împlinit, jertfa postului este plăcută şi uşoară, precum jugul lui Hristos, Care este bun și sarcina sa ușoară (cf. Matei 11,30). Postul este, desigur, folositor și pentru trup și credem că e bine să postim pentru ca să ne ușurăm trupul de greutăţile și de toxinele pe care le acumulăm prin mâncărurile „bune”. Chiar terapia medicală implică un regim alimentar special, pentru diferite boli, însă fiind respectat de nevoie și din dorința vindecării, regimul medicului nu are valoare spirituală. Dacă am posti după rânduiala Bisericii, de bună seamă că nu am ajunge la regimul medical și nici la regim forțat de slăbire. Valoarea deosebită a postului este sporită și de cele patru grade de asprime sau de intensitate a postirii: ajun total sau post negru, post aspru, post comun și post cu dezlegare. Chiar și cele patru posturi mari au grade deosebite de asprime, cel mai aspru fiind postul Sfintelor Paști, apoi urmează cel al Sfintei Mari, cel al Crăciunului și cel mai puțin aspru este cel al Sfinților Apostoli. Iar, dintre zilele de post din cursul anului liturgic cele mai aspre sunt, în ordine: Vinerea Mare, Înălțarea Sfintei Cruci (14 sept.), Ajunul Crăciunului și al Bobotezei (24 dec. și 5 ian.), Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 aug.) și miercurile și vinerile din timpul anului, în afara celor cu dezlegare.

Iată intrăm în prima săptămână a Postului Mare – primele două zile sunt zile de asprime totală, încât nici Sfânta Liturghie nu se face, tocmai ca să ajunăm. Postul total, ajunarea sau postul euharistic constă în abținerea pentru o zi de la orice hrană sau băutură, pentru a ne împărtăși cu Sfintele Taine. Înainte de a mă împărtăși, ajunez de seara până în ziua în care mă împărtășesc, nu pentru a da „prioritate” Sfintei Împărtășanii faţă de celelalte alimente care se elimină curând din stomac, ci, prin ajunare, mă pregătesc și aştept să mă întâlnesc cu Hristos. După primirea Sfintei Împărtășanii pregătirea s-a încheiat, iar așteptarea s-a împlinit, deci se pierde starea de ajun, de aceea nu este posibilă împărtășirea de două ori pe zi. Postul aspru este cel care permite consumarea doar spre seară de hrană uscată, nepregătită, fără ulei. Avem apoi postul comun, în care ne hrănim cu legume, cu fructe, cu vegetale, lăsând la o parte toate produsele de origine animală, care constituie o hrană prea consistentă, de care nu am nevoie acum. Nevoința trupească a postului ajută sufletul să sporească în rugăciune și fapte de iubire a aproapelui. Iar postul cu dezlegare este îngăduinţa pe care Biserica ne-o dă din timp în timp, fie că este dezlegare la untdelemn și vin, fie la pește, precum de Buna Vestire și de Florii. Postul, rugăciunea și faptele bune sunt mijloace necesare câștigării mântuirii. Foloasele minunate ale postului sunt legate de dobândirea multor virtuți, precum: curajul, stăpânirea de sine, înfrânarea, biruința asupra patimilor şi poftelor trupeşti, bucurii duhovniceşti și multe altele. Exersarea voinței libere și stăpânirea ei în toate nevoințele ascetice se numește în monahism „călcarea voii”, prin înfrângerea poftelor. Cea mai mare bucurie, legată de post, o are un credincios atunci când reușește să-l încheie cu bine, pentru prima dată sau de mai multe ori, depășind toate tentaţiile și toate ispitele, pentru a se bucura cu adevărat în Duminica Învierii, de Sfânta Împărtășanie. Dar și hrana pe care o primim la masă, în ziua de Paști, va fi mai bună ca oricând, pentru că o primim ca dar, tot de la Dumnezeu, pentru osteneala făcută. Ca o continuare a nevoințelor duhovnicești, cuvântul Mântuitorului din Sfânta Evanghelie de astăzi ne îndeamnă: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură” (Mt. 6, 19). Toate bunurile materiale ne sunt rânduite de Dumnezeu pentru această viață trecătoare, ele fiind pieritoare, perisabile, se distrug și se pierd. De aceea, preocuparea noastră dominantă trebuie îndreptată spre dobândirea de bunuri veșnice, nepieritoare, adunate în cer, după cuvântul Domnului: „Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Mt. 6, 19-20). Virtuțile dobândite și cultivate în sufletul nostru, iubirea aproapelui prin fapte de întrajutorare, iertarea vrăjmașilor, postul și rugăciunea sunt toate comori nepieritoare care ne înnobilează sufletul și îl îmbogățește cu comori veșnice, strânse la „banca cerului”. Evanghelia se încheie cu această proclamare, pe care am dori să o păstrăm în suflet, ca pe o minunată sintagmă: „unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta” (v. 21).