Duminica Floriilor – pregătire pentru Sfintele Pătimiri ale Domnului

831

Cu fiecare duminică din Postul Mare am împlinit o etapă din călătoria noastră cu Hristos, spre Pătimirile, Moartea și Învierea Sa. Tristețea pocăinței și sobrietatea nevoințelor ascetice, din zilele de peste săptămână, au fost luminate și încălzite de zilele de sâmbătă și dumini­că, prevestitoare ale bucuriei Învierii, și au transformat această stare duhovnicească într-o „tristețe radioasă”, într-o „tristețe a speranței”, într-o așteptare a împlinirii călătoriei cu Hristos.

Duminica Intrării în Ierusalim a Mântuitorului nos­tru Iisus Hristos este un praznic împărătesc care încheie duminicile Postului și încununează nevoințele celor 40 de zile ale Postului Păresimilor, pregătindu-ne pentru Săptămâna Sfintelor Pătimiri.

Acest praznic a primit și numele de Duminica Floriilor, sau a florilor, pentru că aceste minunății ale Creației divine prevestesc venirea primăverii, ca semne ale reînvierii întregii naturi, așa cum această sărbătoare ne vestește apropierea Învierii lui Hristos și a reînnoirii firii umane. Floarea, prin frumusețea și mireasma ei, este și un semn al dragostei și al recunoștinței cu care noi Îl întâmpinăm Domnul Hristos, de aceea le purtăm în mâini de Florii, împreună cu ramurile verzi de copaci.

Am ajuns astăzi la poalele Golgotei, după ce în Sâmbăta lui Lazăr Mântuitorul l-a readus la viață pe prietenul Său cel mort de patru zile, prevestind atât biruința Sa asupra morții, prin Înviere, cât și învierea cea de obşte, de la sfârșitul veacurilor, după cum cântăm în troparul praznicului: „Învierea cea de obşte, mai înainte de Patima Ta, adeverind-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule…”.

Învierea lui Lazăr a fost momentul care a declanşat o mare bucurie în rândul celor care L-au urmat pe Hristos şi, în egală măsură, ură, vrăjmășie şi pizmă din partea celor care L-au tăgăduit pe El, ca Mesia, şi care Îl vor da spre judecată de moarte. Tot aceia vor fi cei care vor striga în Vinerea Mare: Ia-L! Ia-L! Răstigneşte-L! (Ioan 19,15). O mulțime mare de iudei care au venit la Ieru­salim de praznicul Paștilor, văzându-l pe Lazăr înviat, au crezut în Iisus, de ceea „s-au sfătuit arhiereii ca și pe Lazăr să-l omoare(Ioan 12, 10).

Sfânta Evanghelie a acestui praznic (Ioan 12, 1-18) ne prezintă, mai întâi, ungerea cu mir a Mântuitorului, în Betania, după învierea lui Lazăr și apoi intrarea Lui în Ierusalim, spre Pătimirile Sale mântuitoare.

a) Ungerea prevestitoare a morții lui Iisus

Mântuitorul a rămas în Betania, după învierea lui Lazăr, bucurându-Se de cinstirea și ospitalitatea deose­bită a celor două surori ale celui înviat, Marta şi Maria. Cele două surori s-au întrecut în slujirea Domnului și de data aceasta, ca și de alte dăți când Hristos a intrat în casa lor, Marta prin ospitalitate, iar Maria prin devoțiune. Cele două slujiri ale lor, care se întregesc una pe alta, reprezintă cele două lucrări ale Bisericii cea liturgică și cea filantropică. De aceea, la sfințirea unei noi biserici se citește această pericopă evanghelică cu Marta și Maria (Luca 10, 38-42) la ocolirea bisericii, în dreptul absidei altarului.

Prima dată când Mântuitorul a intrat în casa lor a binecuvântat-o pe Maria, care şi-a ales partea cea bună prin slujirea Lui cu multă evlavie și cinstire. Atunci când Marta a zis: „Doamne, au nu socoteşti că sora mea m-a lăsat singură să slujesc? Spune-i deci să-mi ajute”, Mân­tuitorul i-a răspuns acesteia: „Marto, Marto, te îngrijeşti şi pentru multe te sileşti; dar un lucru trebuie: căci Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea” (Luca 10, 40-42). Din aceste cuvinte ale lui Hristos înțelegem că cele două slujiri, cea necesară trupului și cea spiri­tuală, sunt complementare, însă prima, ca importanță, este cea spirituală.

Cu aceeași devoțiune Maria L-a slujit pe Mântui­torul și de data aceasta, după ce a fost înviat fratele ei și s-au așezat cu toții la cină, împreună cu Lazăr. Maria a luat un alabastru cu mir de nard de mare preţ şi I-a uns cu mir picioarele lui Iisus și le-a șters cu părul capului ei, încât casa a fost cuprinsă de mirosul mirului.

A apărut de îndată și reacţia contrară a lumii, întruchi­pată prin vânzătorul Iuda Iscarioteanul, care, în viclenia lui, a considerat acest actul de cinstire ca pe o risipă, încercând să-și arate grija lui pentru săraci, zicând: „Pentru ce nu s-a vândut mirul acesta cu trei sute de dinari şi să-i fi dat săra­cilor?”. Sfântul Evanghelist Ioan explică de îndată motivul acestei afirmații a lui Iuda, zicând: „Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă de săraci, ci pentru că era fur şi, având punga, lua din ce se punea în ea” (Ioan 12, 5-6). Mântuito­rul va răspunde cu blândeţe față de Maria și cu autoritate profetică față de cârtitor, zicând: „Las-o, că pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Că pe săraci totdeauna îi aveţi cu voi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna” (Ioan 12, 7-8).

Aceste cuvinte, asemenea celor trei vestiri ale Sfin­telor Pătimiri și ale Învierii, au fost înțelese de ucenici numai după biruința Domnului asupra morții. Ucenicii au primit în mod diferit vestea pătimirilor Învățătorului lor, încât Petru, ucenicul cel mai apropiat, care era mai în vârstă şi care ar fi trebuit să fie mai înţelept decât toţi ceilalţi, adresându-Se Mântuitorului, a zis: „Învăţătorule, fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple Ţie aceasta”, iar Mântuitorul îi „îndepărtează” atunci acest gând, spunân­du-i: „Mergi înapoia Mea, satano!” (Matei 16, 22-23). Şi vestea că Mântuitorul va trebui „să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie ucis, şi a treia zi să învieze” (Matei 16, 21) i-a întristat pe ucenici. Nu înţelegeau ucenicii de ce Mesia cel Adevărat, venit pe pământ, nu-i va repune pe ei în toate drepturile pe care le pierduseră pe parcursul istoriei, în atâţia ani de robie.

Ungerea Mântuitorului cu mir de nard a fost o prevestire a apropiatei Sale morți, iar mirul era simbolul îngropării Sale. Biserica noastră folosește și ea în unele lucrări sfințitoare ale ei Sfântul și Marele Mir, care este pregătit special din untdelemn de măsline și o mulțime de mirodenii și este sfințit în Joia Mare de către mem­brii Sfântului Sinod al unei Biserici autocefale. Sfântul Mir este folosit la Taina Mirungerii, pecetluindu-se cu „pecetea darului Duhului Sfânt” cei care au murit și au înviat cu Hristos, prin sfântul Botez.

Cu Sfântul Mir se unge și se sfințește Sfânta Masă a altarului unei biserici noi, care simbolizează mormân­tul Învierii Domnului. Tot cu Sfântul şi Marele Mir se sfințește antimisul, acel obiect de cult pe care este pictată icoana punerii în mormânt a Domnului și pe care se săvârşește jertfa euharistică a Sfintei Liturghii. Antimisul simbolizează mormântul din care a înviat Hristos.

Folosirea mirului de nard de mare preț de către Maria exprimă prețuirea deosebită pe care aceasta I-a acordat-o lui Hristos. Sfânta Biserică aduce cinstire supremă Mântuitorului prin tot ce are ea mai valoros și mai minunat: prin frumusețea locașurilor de cult, a veșmintelor și a obiectelor liturgice, a Sfintelor Icoane și a picturilor dumnezeiești, prin slujbele divine, prin imnele și cântările bisericești, care aduc pace și bucurie în sufletele celor care Îl caută pe Dumnezeu.

Mir de mare preț sunt și faptele credinței noastre, rugăciunile și nevoințele postului, milostenia, pocăința și curățirea de păcate, părtășia cu Hristos prin Sfânta Euharistie. „Sufletul creștinului curățit de păcate și lumi­nat de fapte bune se dăruiește în fiecare zi lui Hristos ca mir de mare preț” (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evan­ghelia slavei lui Dumnezeu. Predici la Duminicile de peste an, Ed. Basilica, București, 2016, p. 444).

b) Smerenia înălțătoare și tristețea Domnului Hristos

Hristos Domnul a intrat în Ierusalim încălecând smerit pe un mânz al asinei, pentru a-i putea cuprinde în Jertfa iubirii Sale și pe cei mai sărmani. „Urcarea” pe asin a Mântuitorului este o expresie a „coborârii” Sale spre condiţia cea mai de jos a omului, pentru ca să-l „ridice” pe acesta la treapta cea mai înaltă, a desăvârşirii.

Împăratul cerului și Mântuitorul lumii intră în Ieru­salim într-o stare de smerenie înălțătoare, o smerenie divi­nă cum numai Fiul lui Dumnezeu putea să o întruchipeze, pentru ca să împlinească cuvântul Scripturii. În întreaga Sa activitate pământească, Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Fiul Omului, deci Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit, S-a identificat pe Sine cu lucrarea dumnezeiască de mântuire a lumii, împlinind voia Tatălui, prevestită de prooroci. În rugăciunea Sa cu „lacrimi ca de sânge” din Grădina Ghetsimani, dinainte de Pătimirile Sale, Iisus, cu firea omenească, se adresează Tatălui, zicând: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta!”. Dar a biruit îndată firea Sa dumnezeiască, adăugând: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26, 39). Hristos vine acum de bunăvoie spre Sfintele Sale Pătimiri și intră în Ierusalim pentru ultima oară, însoțit de ucenicii Săi și înconjurat de mulțimea care-I aducea laude și osanale. În această atmosferă sărbătorească, Mântuitorul singur era cuprins de o tristețe adâncă, după cum Însuși a exclamat: „Acum suflatul Meu e tulburat, și ce voi zice?: Părinte, izbăvește-Mă de ceasul acesta?” (Ioan 12, 27). În icoana intrării în Ierusalim totul exprimă bu­curie, numai fața Domnului exprimă o adâncă tristețe.

L-a întristat pe Domnul, de asemenea, răutatea și ura cărturarilor și fariseilor, care Îi doreau moartea și voiau să-l omoare și pe Lazăr cel înviat. Acestor motive de mâhnire a Mântuitorului li s-a adăugat și faptul că mulțimile care L-au primit ca pe un Împărat Îi doreau să stăpânească pe pământ, pe tronul lui David, neînțelegând importanța Jertfei Sale mântuitoare. De aici a provenit și nestatornicia mulțimilor care Îl aclamau. „El știe că aceleași gloate care astăzi îi strigă: Osana! mâine vor răcni cu turbare: Răstignește-L!”.

c) Întâmpinarea Împăratului Ceresc

Mântuitorul a intrat în mod smerit în Ierusalim, dar a fost primit ca Împăratul cerurilor. Întreaga cetate L-a întâmpinat pe Iisus cu stâlpări de finic, iar unii au așternut hainele lor pe drum înaintea Lui și rosteau cuvinte profetice de laudă care se cuvenea numai lui Dumnezeu. Mulțimea Îl aclama, strigând: „Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului,

Împăratul lui Israel!” (Ioan 12, 13). Lucrul acesta s-a făcut pentru ca să se împlinească cuvântul Scripturii, care zice: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug Ți-ai pre­gătit laudă!” (Psalm 8, 2 şi Matei 21, 16). Unii dintre farisei încercau să-i oprească, dar Mântuitorul le-a spus: „Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Luca 19, 40).

„Osana” este un termen ebraic, care însemnează: „mântuieşte-ne”. Această cerere este unită în cadrul Sf. Liturghii cu Trisaghionul biblic, cântarea îngerilor pe care o intonăm şi noi în momentul prefacerii Sfintelor Daruri: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de mărirea Ta! Osana întru cei de Sus”.

Cântecului îngeresc de laudă şi preamărire aduse lui Dumnezeu îi adăugăm rugăciunea noastră, pe care o înălţăm din adâncul sufletelor, astăzi, în ziua de Florii, Mântuitorului Iisus Hristos, rugându-L: Mântuieşte-ne! Tu eşti Dumnezeu, Care ai venit să mântuiești lumea! Tu eşti Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Care ai venit să ne aduci nouă nu o bucurie de moment, ci ai venit să Te sălăşluieşti în inimile noastre şi, astfel, să ne dai bucuria veşnică!

Purtăm și noi astăzi în mâini, în semn de bucurie, ramuri verzi de salcie, pe care le-am pregătit și le-am sfințit pentru acest măreț praznic, asemănându-le stâl­părilor cu care a fost întâmpinat Domnul Hristos. „Ele sunt totodată simbolurile primăverii, semnele biruinţei vieții asupra morții, ale renașterii la o nouă viață în firea reînviată dar și în ființa omului izbăvit din păcat și din moarte prin jertfa și moartea lui Iisus”.

Stâlpările și florile cu care Îl întâmpinăm și noi pe Hristos, Care astăzi merge la Ierusalim să ne pregătească mântuirea noastră, simbolizează roadele nevoințelor adunate de noi în cele 40 de zile de postire. „În acest sens – spune Preafericitul Părinte Patriarh Daniel – florile pe care le purtăm în mână în Duminica Floriilor reprezintă florile virtuților adunate în timpul postului: lumina ru­găciunii, smerenia postirii, bunătatea inimii milostive și darnice, curăția minții dobândită prin pocăință, sfințirea sufletului și trupului dobândită prin înfrânare, spovedanie și prin împărtășirea mai deasă; pe scurt, florile iubirii sfinte și smerite față de Dumnezeu și față de semeni” (Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Evan­ghelia slavei lui Dumnezeu, p. 448).

Intrarea Domnului în Ierusalim prefigurează in­trarea Sa ca Fiul lui Dumnezeu întrupat în Ierusalimul ceresc, prin Învierea și Înălțarea Sa la cer. Ea este și intrarea noastră, împreună cu Hristos, în Împărăţia lui Dumnezeu, prin Jertfa Sa mântuitoare. Prin suprema Sa Jertfă Hristos S-a dăruit Tatălui, rămânând permanent în stare de jertfă pentru noi, cu mâinile întinse pe brațele Crucii, pentru a ne cuprinde pe toți. În stare de jertfă să ne prezentăm şi noi la picioarele Crucii răstignirii Dom­nului, ca să ne facă şi nouă parte de darurile Jertfei Sale.

*

Să-L cinstim și noi pe Hristos în acest praznic îm­părătesc, care este „pragul și poarta Învierii”118, urmând îndemnul din troparul sărbătorii: „…De aceea şi noi, ca

pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie, Biruitorul morţii, strigăm: Osana, Fiul lui Dumnezeu, bine este cuvântat Cel Ce vine întru numele Domnului!”.

Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, să ne apropiem de această Săptămână a Patimilor şi să ne smerim sufletele, să le curăţim de toată întinăciunea păcatelor, pentru a-L urma pe Hristos pe drumul Gol­gotei, prin minunatele rânduieli ale deniilor, spre a ne putea împărtăși de lumina Învierii Sale.