Liturghie și filantropie, daruri ale Duhului Sfânt

1658

În limba greacă, termenul de „λειτουργία” înseamnă slujire comună a poporului[1], dar în înţeles creştin, Sfânta Liturghie este concomitent lucrare de mulţumire sau recunoştinţă a poporului credincios adusă lui Dumnezeu, dar şi lucrare sfinţitoare a lui Dumnezeu pentru popor[2]. Tradiţia patristică a definit prin termenul „liturghie” comuniunea de iubire veşnică dintre Persoanele Sfintei Treimi, de care sunt chemate să se împărtăşească prin har toate fiinţele create[3]. Dumnezeu a creat persoanele umane pe care a vrut să le iubească ca Tată şi ca Frate, în Sfântul Duh. Omul era chemat să ajungă fiu al lui Dumnezeu prin harul Sfântului Duh, să intre şi să trăiască veşnic în această iubire veşnică a Sfintei Treimi. Atunci însă când omul a ieşit din fericita comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin neascultare, Tatăl L-a trimis pe Fiul Său să se facă Frate deplin şi după umanitate cu cel căzut, să îl răscumpere din tirania păcatului, a morţii şi a diavolului, să îl readucă la fericirea cea dintâi, să ducă până la jertfa de Sine dragostea Sa faţă de om, dându-i nemurire prin Învierea Sa[4].

  1. Sfânta Treime, izvorul şi temelia iubirii jertfelnice

Creştinismul arată că la originea lumii şi la temelia existenţei tuturor lucrurilor stă dragostea jertfelnică, altruistă, generoasă şi dezinteresată a Sfintei Treimi, pe care Ea doreşte să o sădească şi să o comunice tuturor fiinţelor raţionale create. Sfânta Liturghie săvârşită pe pământ prin ritualul actelor liturgice este tocmai mediul şi spaţiul privilegiat prin care oamenii pot gusta din această iubire a Sfintei Treimi, prin actualizarea jertfei Fiului lui Dumnezeu răstignit şi înviat. Liturghia adevărată se petrece în cer, iar noi suntem chemaţi permanent la cina Împărăţiei pentru a gusta din roadele jertfei Fiului lui Dumnezeu. La ospăţul veşnicei iubiri a Sfintei Treimi (Mt 22, 1; 14) credincioşii intră prin Sfânta Taină a Botezului şi prin cea a Mirului, reintră după căderea din ea prin Taina Mărturisirii şi cresc şi se hrănesc cu noua viaţă a lui Hristos prin Sfânta Împărtăşanie[5].

Taina cea mare a creştinismului este tocmai această posibilitate a fiinţelor create de a gusta din fericirea şi iubirea jertfelnică a Persoanelor Sfintei Treimi. În Sfânta Liturghie omul se simte cuprins şi mângâiat de o Treime de Subiecte care a binevoit să îl aducă din nefiinţă la fiinţă şi să îl ţină în comuniune intimă cu Ea, dăruindu-i sau comunicându-i tot ce are Ea, toată dragostea Ei altruistă şi jertfelnică. Sfânta Treime este astfel în fiecare Liturghie experiată ca o realitate apofatică a cărei căldură iubitoare învăluie şi mângâie, fiind Izvorul de bucurie şi fericire care hrăneşte în chip negrăit sufletul omului.

„Interesul generos al iubirii lui Dumnezeu pentru noi, arată Pr. Dumitru Stăniloae, se arată şi în faptul că împărăţia Lui este împărăţia Celui ce a voit în mod liber să ne fie şi nouă Tată. Tatăl nu este un tiran; Tatăl nu caută prin noi ale Sale, căci le are toate din veci. El doreşte fericirea noastră, dar în mod liber. El nu are nevoie de slava şi mulţumirea noastră pentru Sine, ci se bucură de ea… Fericirea pe care El ne-o doreşte stă în comuniunea iubirii noastre libere cu El, în arătarea iubirii Sale către noi şi în răspunsul nostru la iubirea Lui, ca semn că simţim bucuria iubirii Lui. Pe Însuşi Fiul L-a dat din iubire să Se facă om şi să moară pentru noi. L-a dat să Se facă Frate al nostru şi prin aceasta, El rămânând Tatăl Lui, să fie şi Tatăl nostru după har…”[6]

  1. Iisus Hristos, iubirea jertfelnică întrupată

După căderea în păcat, iubirea curată şi compătimitoare a Sfintei Treimi s-a arătat în întruparea Mântuitorului, Care a venit în lume să restaureze firea umană, să biruiască moartea, să desfiinţeze tirania păcatului şi a diavolului. Toată viaţa pământească a lui Iisus Hristos a fost o demonstrare a modului în care Dumnezeu iubeşte pe om, iar jertfa de pe Cruce şi Învierea au fost actele supreme de iubire ale Sfintei Treimi faţă de noi.

Mântuitorul a biruit moartea prin moarte pentru că a primit-o de bunăvoie, din iubire şi din ascultare. Iubirea jertfelnică L-a făcut să moară, iubirea plină de milostivire I-a dat biruinţa asupra morţii, iubirea a făcut din moartea Sa jertfa curată, bine mirositoare, adusă pentru întreaga lume, prin care omul a fost readus la bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Moartea şi Învierea Sa au dat naştere unei noi umanităţi în care trăieşte o nouă viaţă, şi anume viaţa divino-umană a lui Hristos. Prin această nouă umanitate Dumnezeu revarsă pururi darurile Sale prin Sfintele Taine şi prin toate lucrările sacramentale ale Bisericii.

Iubirea L-a dus până la moarte, dar nu L-a lăsat în moarte pe Cel ce acceptat-o de bunăvoie. Iubirea e mai tare decât moartea. Ea a biruit moartea pentru totdeauna. Mărturia şi puterea acestei iubiri ce a mers până la moarte a lăsat-o Fiul în instituirea Sfintei Euharistii. Liturghia arată că Hristos n-a terminat legătura Lui cu noi odată cu moartea primită din iubire pentru noi, ci o continuă comunicându-ni-Se ca Unul ce poartă în Sine viaţa, ca urmare a acestei morţi din iubire, pentru a sădi în noi iubirea Sa jertfelnică.

  1. Sfintele Taine, mijloacele împărtăşirii de iubirea jertfelnică a lui Hristos

Prin Sfintele Taine ale Bisericii, dar mai ales prin Taina Sfintei Euharistii noi ne împărtăşim de Trupul Lui mereu frânt şi jertfit spiritual pentru noi, iar prin acest Preacurat Trup şi prin acest Preacinstit Sânge noi gustăm simţirile curate ale umanităţii lui Hristos. „Prin trupul Cuvântului lui Dumnezeu, spune Părintele Dumitru Stăniloae, simţim şi gustăm frângerea şi jertfirea din milă pentru noi. Prin Trupul dat nouă simţim pe Cuvântul lui Dumnezeu vibrând de dragoste faţă de noi, vrând să sădească în noi dragostea Sa altruistă şi jertfelnică.”[7] Prin Trupul Lui simţim infinita Sa milă sufletească faţă de noi, care devine astfel temelie a milei noastre faţă de semeni, căci iubirea Sa este ziditoare şi creatoare de comuniune.

Hristos cel răstignit şi înviat, cu Care ne unim, este curat de orice egoism şi, unindu-ne cu El, devenim şi noi liberi de lanţurile eului personal, ca adevărate „jertfe vii, bineplăcute lui Dumnezeu” (Rm 12, 1). Mila Lui pentru cei săraci şi oropsiţi o simţim în noi atât de adânc prin împărtăşire, căci El Se identifică din veac cu toţi cei umiliţi, flămânzi, goi, robiţi, împovăraţi de greutăţi (Mt 25, 34 ş.u.).

  1. Sfânta Liturghie, mediul creator de comuniune prin împărtăşirea cu Hristos cel jertfit şi înviat

Sfânta Liturghie este astfel un mediu prin care oamenii nu doar gustă anticipat fericirea vieţii veşnice, ci, trecând de la o viaţă închisă în egoismul plăcerilor trecătoare, se unesc cu Dumnezeu şi unii cu alţii în duhul de jertfă al lui Hristos. Această comuniune realizată între credincioşi, în ambianţa Sfintei Treimi, este una cu Împărăţia Sfintei Treimi pe care o binecuvântăm la începutul fiecărei Liturghii, Împărăţie în care nu există stăpâni şi robi, ci toţi sunt fraţi între ei, pentru că au devenit fii ai Tatălui ceresc şi fraţi ai Fiului.

Prin Sfânta Liturghie omul îşi găseşte sensul adânc al existenţei sale, şi anume detaşarea de viaţa egoistă şi umplerea de viaţa infinită a comuniunii dragostei jertfelnice a Sfintei Treimi[8]. Scopul existenţei umane este dăruirea de sine. Viaţa noastră e un dar al lui Dumnezeu. De aceea trebuie s-o întoarcem lui Dumnezeu ca darul nostru şi de aceea fiecare ectenie a Liturghiei ortodoxe se termină cu îndemnul: „Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”[9]. Iubirea altruistă a lui Hristos, pe care o gustă sufletul omului îl face pe acesta capabil să se dăruiască lui Dumnezeu şi aproapelui. Căci din dăruirea de sine a unuia ia putere să se dăruiască celălalt şi-l face pe cel dintâi să răspundă cu o dăruire şi mai mare, căci doar nobleţea dăruirii de sine arătată semenului îl poate mişca pe acesta şi îl poate atrage spre dăruirea sa supremă lui Dumnezeu. Aşa e în Treime, aşa trebuie să devină şi între noi. Unde este dragoste este şi dăruire şi libertate. Căci pentru aceasta se cere părăsirea oricărui egoism şi de aceea milostenia este strâns legată de asceză. Firea umană are nevoie de sprijinul harului şi al sfinţilor pentru a realiza această trecere de la egoism la dăruirea de sine. De aceea cerem puterea pentru acest act eroic de la Maica Domnului şi de la toţi sfinţii, care au realizat în mod plenar în persoana lor acest ideal al creştinismului. De aceea îi pomenim, înainte de a făgădui dăruirea noastră unii altora şi lui Hristos, zicând: „Pe Preasfânta, preacurata, preabinecuvântata, slăvita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii să o pomenim”[10]. Dându-ne toţi lui Dumnezeu şi unii pe alţii, urmăm pilda Maicii Domnului şi a tuturor sfinţilor, dar ne unim şi cu ei, întărind unitatea credinţei, dar şi a vieţilor noastre în Hristos.

  1. Sfinţii, modele de iubire jertfelnică

Omul a fost creat pentru a se împărtăşi de sfinţenia şi dragostea jertfelnică a lui Hristos, având menirea de le pune aceste daruri în lucrare în viaţa sa, sporindu-le şi făcându-le să rodească în virtuţi. Prin Botez ne-am îmbrăcat în umanitatea nouă a lui Hristos (Ga 3, 27), şi viaţa lui Hristos a devenit viaţa noastră. Prin Sfintele Taine şi prin viaţa de înfrânare şi păzire a sfintelor porunci noi trebuie să trecem prin toate câte a trecut umanitatea lui Hristos.

Persoana umană îşi află împlinirea în dragostea altruistă venită de la Dumnezeu. Pe măsură ce omul se goleşte pe sine, pe atât de mult se umple de iubire dumnezeiască. Oamenii care au reuşit acest schimb fericit sunt sfinţii. Maica Domnului este cea care a încăput în ea în modul cel mai desăvârşit pe Fiul lui Dumnezeu, întrucât i s-a dăruit în modul cel mai desăvârşit. Din această dăruirea a ei şi a sfinţilor toţi credincioşii primesc putere de a se ajuta între ei şi de a trăi o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Astfel, toţi marii sfinţi ai Bisericii au continuat lucrarea apostolică a filantropiei sau a diaconiei sociale, inspirată din Evanghelie şi Liturghie, iar apoi au extins opera de caritate şi au organizat-o în structuri sau instituţii permanente. Exemple grăitoare în acest sens sunt, în secolul al IV-lea: Sf. Vasile cel Mare († 379), care a înfiinţat instituţii de caritate pentru săraci, bolnavi, orfani, şi Sf. Ioan Gură de Aur († 407), care s-a făcut avocatul săracilor şi a predicat pe Hristos cel prezent nu numai în Taina Sfântului Altar, ci şi în taina (sacramentul) fratelui, în semenul nostru care are nevoie de ajutorul nostru.

  1. „Liturghia după Liturghie”, ca răspuns al nostru la dragostea jertfelnică a Sfintei Treimi

Orice dar implică şi o angajare. Dragostea nemărginită a Sfintei Treimi, care a mers până la jertfă, atenţia Ei plină de milă şi compasiune faţă de noi, este darul cel mare al existenţei noastre, este darul care ne angajează, care ne mişcă pentru a ni-l face propriu şi a-l împărtăşi şi altora. Toată viaţa omului nu este decât un schimb de daruri între noi şi Dumnezeu. Creatorul şi Ziditorul nostru ni Se dăruieşte cu toată iubirea Sa jertfelnică, prin Iisus Hristos cel răstignit şi înviat, pentru ca şi noi să ne dăruim împreună cu Hristos Tatălui şi pentru ca acest dialog al dragostei să îl extindem şi între noi şi semenii noştri. Faptele noastre bune, milostenia arătată săracilor izvorăsc din acest circuit al iubirii dumnezeieşti. De aceea, unirea cu Hristos şi unirea cu săracii sunt două aspecte ale unei unice realităţi. Milostenia este atât criteriu de acces la Taina Sfintei Euharistii, cât şi consecinţă a împărtăşirii cu Trupul lui Hristos. Unirea cu Hristos este intrarea într-un mod de viaţă caracterizat de logica dăruirii de sine a altruismului creştin.

Individualismul modern şi Euharistia se exclud reciproc. În general se subliniază ideea unei continuităţi între Liturghie şi viaţa cotidiană, dar sintagma „Liturghie după Liturghie” riscă să păstreze tragica separare între două compartimente ale modului de viaţă creştin, şi anume viaţa liturgică şi viaţa socială a Bisericii.

Socialul şi liturgicul trebuie să alcătuiască o unitate. Nu există decât o singură Liturghie, o singură participare la iubirea Sfintei Treimi, un singur dialog de iubire între Dumnezeu şi om care cuprinde toate aspectele vieţii noastre. Aşadar, milostenia nu reprezintă o faptă bună oarecare, una dintre multele pe care săvârşindu-le ne câştigăm vreun merit sau o vrednicie înaintea lui Dumnezeu, ci ea este însuşirea şi gustarea vieţii celei noi a lui Hristos, care ne preschimbă şi ne preface ontologic pe fiecare din noi. Intrat în acest circuit al iubirii jertfelnice a Sfintei Treimi omul simte că toate sunt daruri şi că ele trebuie întoarse Dăruitorului şi înţelege prin smerenie că nu face nimic altceva decât „ceea ce este dator să facă” (Lc 17, 10).

În concluzie, se poate spune că milostenia unită cu smerenia este un mod de viaţă, şi anume este modul de viaţă al comuniunii noastre cu Hristos, căci „noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte” (1 In 3, 14).

*****

[1]  Termenul λειτουργία (λειτον εργον) este compus din două substantive, şi anume: εργον, care înseamnă faptă, treabă, lucrare, îndeletnicire, şi: λήϊτος, care provine de la ληός sau în dialect atic λαός şi înseamnă oficiu public. Verbul λειτουργειν înseamnă a săvârşi ceva pentru popor, iar λειτουργία era o acţiune, o lucrare, îndeplinită în folosul poporului. A se vedea: Pr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, 1972, p. 140.

[2]  ÎPS Dr. Daniel Ciobotea, „Liturghie Euharistică şi Filantropie creştină – necesitatea unităţii dintre ele”, Candela Moldovei, an. XII (2003), nr. 10, p. 4.

[3]  René Bornert, Les commentaires byzantins de la divine Liturgie du VII-e siècle, Paris, 1966, p. 36.

[4]  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 11.

[5]  Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Bucureşti, 1978, p. 7-33.

[6]  Idem, Spiritualitate şi comuniune…, p. 33

[7]  Ibidem, p. 34.

[8]  Ibidem, p. 8.

[9]  Liturghier, Bucureşti, 2008, p. 133.

[10]  Ibidem, p. 134.