Rugăciunea

RUGĂCIUNEA (rogatio, -nis = rugă, stă­ruinţă; rogationem; rogo,-are,-aviatum = a ruga cu stăruinţă) — este actul esenţial, fun­damental al vieţii noastre religioase, este mijlocul de a ne pune în legătură directă cu Dumnezeu, prin înălţarea gândului,  a inimii, a voinţei noastre, spre El. Rugăciunea a fost definită de Sfinţii Părinţi ai Bisericii ca: “vorbire adresată lui Dumnezeu” (Sf. Ioan Hrisostom, Omilia V la Facere); „Convorbire cu Dumnezeu” (Sf. Grigore de Nissa, Cuvânt I., Despre Rugăciune); „Înălţarea minţii către Dumnezeu sau cererea celor ce se cuvin de la Dumnezeu” (I. Damaschin, Dogmatica, III, 24). Rugăciunea este, după cuvântul Sf. Scripturi, o formă de înţelepciune, care ne ajută să  înţelegem voia lui Dumnezeu, indiferent dacă e făcută la biserică (rugăciune publică, obştească) sau în faţa icoanei, acasă (rugăciune particulară), recomandată de Mântuitorul: „Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta…” (Matei 6, 6). Rugăciunea publică (obştească) este rugăciunea liturgică sau bisericească, săvârşită prin intermediul preoţilor, la vreme determinată; este rugăciunea oficială a Bisericii, încadrată în cult şi rânduită în cărţile de cult. După conţinut, rugăciunea poate fi: de laudă, de slăvire a lui Dumnezeu (Doxologia: „Slavă fie, Dumnezeul nostru, Slavă Ţie”); doxologia sau Rugăciunea teologică, ca primă parte a anaforei liturgice, avea din vechime caracterul unui imn de laudă închinat Sfintei treimi: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh; de mulţumire (euharistică), cum sunt formulele de binecuvântare de la începutul slujbelor şi formulele de ecfonis de la sfârşitul rugăciunilor („Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti, şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh”); rugăciunea de pocainţă, de umilinţă, de credinţă în bunătatea şi iertarea lui Dumnezeu, credinciosul cerând îndurare pentru iertarea păcatelor; rugăciunea de cerere, care este cea mai frecventă (şi în cult şi în particular). O sinteză a rugăciunii de cerere a Bisericii este Ectenia. O rugăciune de înaltă spiritualitate şi pe care creştinul trebuie s-o rostească în fiecare zi este “Împărate ceresc”. Prin ea cerem: luminarea minţii, curăţia inimii, ajutorul harului divin, har atribuit Sf. Duh. Echivalentul acestei rugăciuni este la catolici: „Veni, Sancte, Spiritus!” Rugăciunea model, cu origine în Sf. Scriptură, şi izvor al tuturor rugăciunilor întrebuinţate din cea mai adâncă vechime a Bisericii este rugăciunea “Tatăl nostru”. Este model pentru că Iisus a rostit-o ca să-i înveţe pe ucenicii Săi cum să se roage. Catehumenii o învăţau înainte de a se boteza. Se rosteşte în timpul Liturghiei credincioşilor; ecfonisul ei se află în Evanghelia de la Matei: „Deci voi aşa să vă rugaţi: Tatăl nostru. Care eşti în ceruri…” — Matei 6, 9-13.

Sursa: Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, „Dicţionar de cunoştinţe religioase”, Editura „Andreiana”, Sibiu, 2010.