Sfeştania

SFEŞTANIE (siv. sveştenije) — slujbă de sfinţire (a casei, a ogorului etc.) constând din rugăciuni şi stropire cu apă sfinţită, pe care preotul o face la solicitarea credincioşilor. AGHAZMA sau sfinţirea apei (gr. ιό άγιασμα — to aghiasma – sfinţire; ô αγιασμός τοΰ ύδατος — ο aghiasmos tou idatos = sfinţirea apei)— ierurgia cea mai de seamă privitoare la lucruri, dar şi cea mai des săvârşită în activitatea liturgică a preotului. Termenul e folosit în limba română cu ambele înţelesuri, el însemnând şi apa sfinţită şi sfinţirea apei, adică slujba de sfinţire. Aghiazma care se săvârşeşte odată pe an, la Bobotează (6 ianuarie) se numeşte Mare, pentru că aminteşte de ziua când Mântuitorul a primit botezul în apa Iordanului, de la Sfântul Ioan Botezătorul; rânduiala slujbei se află în cartea numită Molitfenic şi se săvârşeşte în cadrul Sfintei Liturghii (între Rugăciunea Amvonului şi otpust). În textul rugăciunii de sfinţire se arată efectele Aghiasmei Mari: ,,izvor de nestricăciune. dar de sfinţenie, dez­legare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, îndepărtare a puterilor celor potrivnice. plină de putere îngerească.,. toţi cei ce se vor stropi şi vor gusta dintr-însa, să o aibă spre curăţirea sufletelor şi a trupurilor, spre vindecarea patimilor, spre sfinţirea caselor şi spre tot folosul de trebuinţă…” (Molitfelnic, Bucureşti, 1937, p. 170). Aghiazma mare e folosită de arhiereu la sfinţirea bisericii, a antimiselor, a Sfântului şi Marelui Mir ş.a. Aghiazma mare se păstrează nestricată vreme îndelungată. În Biserică se ţine într-un vas anume, numit Aghiazmatar, şi e folosită de preot la nume­roase slujbe (ierurgii): la sfinţirea Crucii şi a troiţelor, a clopotului, a vaselor şi a veşmintelor bisericeşti, la sfinţirea prapurilor, la sfinţirea prin stropire a caselor, lucrurilor şi persoanelor, la „mersul cu botezul”, în ajunul Bobotezei şi în alte zile, când preoţii vizitează parohia la Înălţarea Sfintei Cruci, în Vinerea Izvorului Tămăduirii şi pe alocuri, la 1 August, când începe fostul Sfintei Mării. În afară de Aghiazma Mare, care se face la Bobotează şi numai la biserică, mai este şi Aghiazma mică (popular „aiazmă, din lb. turcă „aiazmi = fântână miraculoasă”) sau sfeştania (din slv. “sfeştanie” sau “feştanie” = luminare sau „slujba luminării” cum se mai numeşte şi Aghiazma mare), ce se săvârşeşte şi în biserică dar şi în alte locuri: în casele credincioşilor, la fântâni, la râuri şi izvoare, în grădini, pe ogor, la cererea credincioşilor şi după trebuinţele lor. În biserică se săvârşeşte Aghiazma mică, de regulă la fiecare zi întâi a lunii sau numai la 1 August (începutul Postului ,.Sântă-Măriei”), la 1 septembrie (începutul anului bisericesc) şi în Vinerea din Săptămâna Luminată (Izvorul Tămăduirii), zile când preoţii obişnuiesc să meargă cu botezul în casele credincioşilor. Sfeştania (Aghiazma mică) în case, la cere­rea credincioşilor, pentru sfinţirea casei, se face mai ales în zilele de post: miercuri şi vineri dimineaţa (înainte de a mânca) şi, de preferinţă, în cursul posturilor mai lungi (de ex. în prima şi ultima săptămână din Postul mare), precum şi la datele de mai sus, când se face şi în biserică, dar şi în alte ocazii, după anumite momente (mutatul în casă nouă, sfinţirea unei fântâni, a cimitirului etc.). Slujba Aghiazmei mici este mai restrânsă decât a Aghiazmei mari, iar efectele ei sunt enumerate în începutul acestei slujbe, care se află în Molitfelnic şi Aghiazmatar: „sfinţirea apei acesteia, pe care Duhul Sfânt, prin rugăciunile preoţi lor o sfinţeşte, multe feluri de lucrări are…, că prin stropirea ei, duhurile cele viclene din tot locul se gonesc şi se iartă păcatele cele mici de peste toate zilele, adică nălucirile diavoleşti» gândurile cele rele; iar mintea se curăţeşte de toate lucrurile cele spurcate şi îndreptată spre rugăciune se face, bolile goneşte şi dă sănătate sufletească şi trupească (… ) toţi cei ce o primesc cu credinţă iau sfinţenie şi binecuvântare…” (Molitfelnic). În casele credincioşilor, aghiazma se păstrează în loc de cinste în sticle curate, în care se pune de obicei un fir de busuioc. În caz de boală, bolnavii gustă din această apă sfinţită sau se stropesc cu ea; dacă se înve­cheşte nu trebuie aruncată şi se toarnă la rădăcina florilor sau copacilor.

Sursa: Pr. Prof. Ene Branişte, Prof. Ecaterina Branişte, „Dicţionar de cunoştinţe religioase”, Editura „Andreiana”, Sibiu, 2010.