Seminţe de semănat

1357

Încep să mă conving din ce în ce mai mult că există prea puţine diferenţe între vremea Mântuitorului şi realitatea socială postmodernă pe care o traversăm. Suntem asaltaţi de tehnologie dar răspunsurile la marile întrebări ale vieţii au rămas aceleaşi.

Căutăm peste tot răspunsuri la neliniştile noastre, ne ajutăm de tehnologie şi de ştiinţă ca să înţelegem fenomenologic lumea, dar ascultăm mai puţin inima ca să înţelegem sensul vieţii.

De fapt nu suntem educaţi în această direcţie pentru că nimic din ce învăţăm la şcoală nu pune accent pe aşa ceva. Ştiinţele umaniste, atât cât mai sunt băgate în seamă, în faţa ,,valului realist”, îşi propun tot felul de ,,itemi” care nu favorizează întoarcerea spre propria persoană. Disciplina religiei este asaltată de buchete de rugăciuni şi noţiuni de memorare iar filosofia se zbate în concepte care cu greu ademenesc tânărul spre reflecţie.

Poate că urmând un model filocalic Saint Exupery vorbea de necesitatea de a gândi cu inima întâlnirea cu aproapele. Doar când înţelegem cu inima ne putem apropia de Dumnezeu şi de oameni. Este anevoios un astfel de exerciţiu pentru omul contemporan ale cărui criterii de vieţuire nu intră într-un asemenea cadru.

Avertismentul profetului Isaia pare mai viu ca nicicând: ,,Şi el a zis: Du-te şi spune poporului acestuia: Cu auzul veţi auzi, şi nu veţi înţelege, şi uitându-vă vă veţi uita, dar nu veţi vedea. Că s-a învârtoşat inima poporului acestuia şi cu urechile sale greu a auzit şi ochii săi i-a închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi cu urechile să audă şi cu inima să înţeleagă şi să se întoarcă la Mine şi să-l vindec” (Isaia 6, 9-10).

Am avea senzaţia că evoluţia ştiinţei ne face incapabili de a accepta limbajul profetic dar dacă incapacitatea de a ,,vedea cu inima” e responsabilă de lipsa viziunii profetice?

Trăim într-o lume sufocată de profeţi care mai de care mai ,,vizionari” ce-şi etalează ,,marfa” peste tot.

Curios cât de actual poate fi profetul Isaia pentru timpurile noastre. E greu să nu observi cât de ,,învârtoşată” e inima ,,omului recent” în demonstrarea ,,morţii lui Dumnezeu”. Avem nevoie de o ,,corectitudine politică” ce ne învaţă azi ce avem sau nu voie să spunem iar orice discuţie despre problematica aceasta n-a stabilit cuantumul de adevăr din nicio parte. Rămân la convingerea că e un atac la evoluţia omului în chip natural care va schimonosi chipul adevărat al omului. Va fi o minciună oficializată care nu schimbă cu nimic crezul intim al omului. Nu facem nimic în conştientizarea exemplului personal. Căutăm modele dar uităm de posibilitatea noastră de a fi însuşi modelul.

 Parabola semănătorului ne sugerează că rodirea cuvântului lui Iisus se face în funcţie de calitatea solului/sufletului în care sămânţa e aruncată. Cuvântul/bobul este acelaşi, rodul însă diferă. De fapt parabola înfăţişează câteva cazuri/tipuri de evanghelizare, trei eşecuri şi o izbândă, profeţind raportul anevoios de asumare a Cuvântului.

Parabola pune accentul pe autenticitatea convertirii şi nu pe scenariul acesteia. Această lipsă de autenticitate se va amplifica din ce în ce mai mult pentru că va avea un aliat necondiţionat în ,,corectitudinea politică”. Dincolo de asta, marea durere va rămâne legată de incapacitatea noastră de a ne asuma mărturisirea într-un mod autentic pregătindu-ne ,,bucata” de ogor ce ne-a fost dăruită spre creştere.

În Patericul alfabetic apare o istorioară cu avva Ares, un monah cu o biografie uitată, care primea pe fiecare căutând să dea cuvânt după nevoia celui ce venea la el. În viaţa duhovnicească spunea el, fiecare primeşte ceea ce caută şi, mai ales, ceea ce e gata să pună în aplicare. El dorea să ne spună că hotărâtoare nu e numai harisma bătrânului, ci şi disponibilitatea fratelui.

 Cred că noi trăim de cele mai multe ori într-un vid de disponibilitate. Auzim Cuvântul, ne place, dar nu avem o disponibilitate lucrătoare de a-l face să rodească în noi. E una din informaţiile care ni se livrează, printre alte sute într-o zi, dar pe care nu o procesăm suficient de mult încât să ne devină prioritară.

Curios e că toţi ne dorim să semănăm seminţe în ciuda faptului că ,,ogorul” nostru nu e lucrat suficient încât să-şi poată asuma ,,harisma bătrânului”.

Chesterton, în cartea sa ,,Dacă Dumnezeu nu ar exista şi alte eseuri”, scria că dacă ar avea voie să ţină doar o singură predică aceasta ar fi împotriva mândriei, pentru că tot răul a început cu o încercare de a fi superior. Este tipul de raţionalitate pe care societatea îl propune în raport cu lumea credinţei.

M-aş întoarce la cuvintele luminoase ale savantului Alexandru Mironescu din jurnalul său: Admirabila tăcere: ,,Chemarea şi îndemnul să cunoaştem n-au încetat niciodată şi e dimensiunea cea mai puternică a firii omeneşti. Suntem obligaţi, datori să cercetăm, să întrebăm, să căutăm, să batem, să cerem să aflăm pe ce lume suntem. Să descifrăm în lume şi în istorie caligrafia lui Dumnezeu”.

E, de fapt, o invitatie la ,,pregătirea ogorului” fără de care orice demers de rodire devine imposibil.

Autor: pr. Cristian Muntean