Un parteneriat valoros și încă neglijat

1035

Urmărind îndumnezeirea omului după har, Biserica propune fiecărei generații de credincioși o „agendă” maximală, întemeiată pe ideea de urcuș spiritual nesfârșit. Nu adresează această chemare unei anumite categorii, ci tuturor celor botezați. Doar encratismele și gnosticismele care au virusat paleo-creștinismul vizau mântuirea exclusivă a unei elite de inițiați. Creștinismul ortodox lucrează cu paradoxuri democratice: priviți sinaxarele (și citiți hagiografie) pentru a vă convinge că printre sfinții lui Hristos se regăsesc inși de toate condițiile sociale, intelectuale și profesionale. Ba chiar și „nebuni întru Hristos” – ajunși printre casnicii Domnului după o viață terestră de marginali absoluți. Această diversitate cuprinzătoare transpune mesajul filantropiei divine și chestionează pedagogic aparențele. Să nu ne luăm după opinii, preconcepții și nici după verdictul, cel mai adesea eronat, al mulțimilor. Dumnezeu ne privește prin alte lentile, cu alte gânduri și concluzii decât ne privim noi întreolaltă. În fața tronului Său de judecată nu mai operează pătimașele manevre și mistificări din această viață. Oaia cea pierdută, fiul risipitor, tâlharul mântuit – iată metaforele care ne sugerează ceva din logica inversă a ordinii transcendente. Dumnezeu cunoaște adâncul sufletesc al fiecăruia, îi străvede intențiile și faptele, măsoară adâncimea pocăinței, respinge falsa virtute și despoaie fariseismul, așa cum descoperă pepita de aur a virtuții salvatoare în sufletele torturate de îndoială și disperare.

Din convingerea rezumată anterior pare să decurgă anti-elitismul reflex al Bisericii, deși… „mulți chemați, puțini aleși”. Nu e, fără discuție, un anti-elitism de felul celui inspirat prin lupta de clasă promovată sălbatic de comunism. Nici unul inclusiv-democratic, în sens politic modern. E aici mai curând aprehensiunea biblică (paulină și, parțial, patristică) față de „filozofi” – ca vase în care se descarcă vanitatea gândirii autonome. Dacă nu e cumva moderată, această terapie anti-gnostică (nu ne mântuim prin cunoaștere, ci prin credință, fapte bune și harul divin) poate alimenta, din păcate, deprecierea muncii intelectuale. Susțin că filozofia s-a emancipat (nemafiind slujnica medievală a teologiei) și a fost la rândul ei cotropită de spiritul științelor exacte și pentru că Biserica a dus prea departe reticența față de puterea apologetică a intelectului căutător. Supusă presiunii crescând anti-clericale și seculariste a culturii contemporane, Biserica are poate chemarea de a reabilita proactiv prestigiul competenței intelectuale și interesul rațional de a-și grupa elita proprie, ajutându-i misiunea. Nu mă refer numai la intelectualii publici (formatorii de opinie cu notorietate națională), ci la toate resursele umane din câmpul culturii.

Recent, Editura Polirom mi-a trimis noua traducere a corpusului areopagitic (Despre numele divine și Teologia mistică), într-o ediție bilingvă perfect încadrată academic (studiu introductiv, glosar, note, bibliografie) prin osteneala unei tinere cercetătoare – Marilena Vlad. După un doctorat în Franța, această specialistă în neoplatonismul târziu a reluat demersul Părintelui Stăniloae, redând actualei generații educate unul dintre cele mai influente texte din teologia creștinismului răsăritean. E deci o muncă obiectiv „cuantificabilă” în aria B.O.R., făcută din pasiune personală, cu instrumente filologice rafinate și competențe limpezi de istorie a ideilor. Cu alte cuvinte, dincolo de pastorația clericală, de magisteriul ierarhilor și travaliul teologiei de cabinet, Biserica e ajutată în lucrarea sa și de asemenea figuri laice, de universitari serios angajați în studiul tradiției. Personal, aș recomanda identificarea mai riguroasă a unor asemenea oameni și condeie, gruparea lor în proiecte binecuvântate eclezial și cultivarea lor amicală, spre mai buna înarmare a Ortodoxiei cu instrumente de dialog, polemică și cucerire a teritoriilor simbolice unde se decide prestigiul (așadar impactul) mesajului evanghelic în largul societății contemporane. Să adunăm, așadar, căci nu prea mai e timp de risipă…

Teodor Baconschi